Implant mamar

IMG_1192

Vara trecută am luat decizia de a-mi pune silicoane. Nu e ca și cum nu m-aș fi gândit de o căruță de ani la treaba asta, dar din cauza fricii am amânat la nesfârșit. Ei bine, vara trecută am considerat că acest nesfârșit trebuie să ia sfârșit. Eram conștientă încă din liceu că n-o să se mai întâmple nimic miraculos cu sânii mei și cu toate acestea, ca și în cazul aparatului dentar (despre care am scris aici) sau chiar mai mult decât atunci, frica de o astfel de intervenție chirurgicală m-a paralizat ani de-a rândul.

Următorul pas a fost să mă interesez de chirurgii esteticieni la care aș vrea mă merg pentru o primă discuție („chirurgii” la plural pentru că am vrut mai multe păreri și viziuni). Adevărul e că habar nu aveam ce vreau să-mi pun, cât vreau să-mi pun și pe unde mi-aș dori să se realizeze incizia. Singurul lucru pe care mi-l doream era să am sâni. Care să arate cât mai natural cu putință. Până la urmă s-a dovedit că asta era de fapt tot ce conta pentru că la prima consultație, în urma măsurătorilor pe care chirurgul ți le face, el este cel care hotărăște ce ți se potrivește și ce nu. Degeaba vrei tu să ajungi de la cupa A la cupa D dacă corpul tău nu poate duce un implant mai mare de 400cc sau dacă pielea ta nu este suficient de elastică, etc. La o astfel de primă consultație ți se explică în primul rând riscurile intervenției chirurgicale la care urmează să te supui (și sunt vreo câteva riscuri acolo), ce implică operația și ce se întâmplă după operație, apoi ți se fac niște măsurători prin care se stabilește mărimea și forma implantului care te-ar avantaja iar la final se face o simulare, moment în care deja ai trecut de partea cealaltă, ai semnat pactul cu diavolul. Exagerez evident cu aceste exprimări metaforice. În urma acelei simulări știi deja că nu mai vrei să ai sânii tăi naturali iar ceea ce vezi în oglindă trebuie să se întâmple cât mai repede cu putință.

După câteva luni de investigații am ales să merg la trei chirurgi esteticieni. Iar aceștia sunt:

  1. Dr. Dumitru Totir (Medlife Ferdinand), care mi-a dat două variante: 305cc sau 380cc implant anatomic Mentor (asta se întâmpla în luna noiembrie, 2017):

IMG_0367

305cc

IMG_0366

380cc

2. Dr. Dragoș Zamfirescu (Clinica Zetta), care mi-a dat două variante: 320cc sau 380cc implant anatomic Mentor (asta se întâmpla în luna decembrie, 2017):

IMG_0756

320cc (stânga mea) și 380cc (dreapta)

3. Dr. Radu Ionescu (consultațiile le face la clinica Estet-X iar operațiile la Medlife Ferdinand), care mi-a dat o singură variantă: 340cc Motiva (asta se întâmpla in luna ianuarie, 2018):

IMG_1192340cc

În noiembrie, imediat după ce l-am vizitat pe primul chirurg, mi-am făcut prima ecografie mamară din viața mea (da știu, sună incredibil că la 31 de ani mi-am făcut prima ecografie mamară și dacă tot suntem aici, vreau să trag un semnal de alarmă și să recomand tuturor fetelor să facă genul asta de ecografie cât mai devreme și în fiecare an) iar rezultatul a fost cumplit (bine, se putea mult mai rău, dar în momentul respectiv am crezut că s-a terminat lumea): la unul dintre sâni mi-au găsit mai multe chisturi, dintre care unul destul de mare. Următoarele săptămâni (chiar luni) au trecut ca prin ceață pentru că numai la asta mi-a stat gândul și m-am stresat teribil. Ca să mai scurtez povestea, am mers la alți doi medici să repet ecografia și am discutat problema și cu cei trei chirurgi esteticieni pe care îi aveam în vedere iar concluzia a fost următoarea: chisturile sunt benigne cu scor BI-RADS 2 iar operația de implant mamar se poate realiza fără niciun fel de risc.

Așadar, la sfârșitul lunii februarie eram din nou în vizită la chirurg. De data aceasta știam cine vreau să mă opereze și discutam acum despre programarea operației. Am ales să merg mai departe cu domnul doctor Dumitru Totir care m-a programat pentru 11 aprilie. Am fost foarte des întrebată de ce l-am ales tocmai pe el. Așa am simțit să fac. Toți cei trei chirurgi sunt foarte buni și recunoscuți pentru meseria lor și mi-a plăcut foarte mult de fiecare în parte pentru profesionalismul lor și încrederea pe care mi-au dat-o în luarea acestei decizii. Dar cu domnul doctor Totir pur și simplu am făcut „click”. Alt răspuns mai elaborat la întrebarea asta chiar nu am. Însă, cel mai important lucru este că acum, când mă uit înapoi, sunt foarte fericită că l-am ales pe el.

Ultima simulare

IMG_2090

305cc

IMG_2089

380cc

Operația a avut loc în ziua de miercuri, 11 aprilie 2018, la ora 7:30 dimineața, a durat 45 de minute și m-am trezit la foarte puțin timp după ce am ieșit din camera de operație. Cam cu o săptămână înainte de operație (când mi-au venit rezultatele analizelor prin care mi se dădea ok-ul), am început să mă panichez îngrozitor. Îmi era extrem de frică de operația în sine și de anestezie, fiind total convinsă că acestea vor fi cele mai dificile momente, nicidecum ce se va întâmpla după. De-a lungul lunilor premergătoare operației am discutat cu câteva persoane care și-au făcut această intervenție și toate mi-au spus că imediat după ce s-au trezit din anestezie și câteva săptămâni după aceea a fost absolut îngrozitor. Nu vreau să vă spun poveștile lor pentru că în primul rând am ales să mi le șterg parțial din memorie, iar în al doilea rând fiecare om e diferit, fiecare medic e diferit iar experiența ta e unică. Tot ce pot să vă spun e că la mine a fost mult mai simplu. Bun, să ne întoarcem acum în ziua operației.

6:50 miercuri dimineața, 11 aprilie 2018. Eu și mama în fața blocului în mașină. Mama la volanul mașinii mele, eu în dreapta după o noapte în care nu reușisem să adorm nici măcar o secundă (la 7:00 trebuia să fiu la spital, la 7:30 intram în operație – eu locuiesc foarte aproape de Medlife Ferdinand, de aceea intenționam să plecăm de acasă doar cu 10 minute înainte). Mașina nu mai pornea, asta în condițiile în care cu o zi înainte nu avea nimic dubios. Trec eu la volan să văd dacă pornește. Nimic. Panică. Sun la vreo trei numere de taxi, nu aveau nicio mașină disponibilă. Îmi instalez pe telefon aplicația „Clever Taxi” și într-un final vine un taxi. Ajungem la Medlife la 7:20. Când intrăm în zona recepției chirurgul meu și câteva asistente mă așteptau nerăbdători. „Hai repede!” În secunda doi eram în lift, apoi în camera mea de 5 stele unde urma să-mi petrec ziua și noaptea de după operație, apoi eram în cabina de duș (unde am stat cinci secunde și am dat cu niște apă pe mine sau pe lângă mine, nici nu mai știu pentru că oricum eram toți pe grabă și numai de un duș ca la carte nu aveam eu chef atunci), apoi eram din nou în cameră cu anestezista, care venise să se prezinte și căreia i-am zis că de ea îmi era cel mai frică pentru că eram obsedată de gândul că n-o să mă mai trezesc din acea anestezie, apoi a venit chirurgul să mă încurajeze și să mă ia. Și atunci s-a produs un scurtcircuit în capul meu și m-am răzgândit. Nu în privința intervenției chirurgicale, ci în privința mărimii implantului. Inițial stabilisem cu domnul doctor să pună 305cc pentru că aveam impresia că 380cc e prea mult pentru mine. Așadar, acum voiam să mergem pe 380cc. A doua cea mai bună decizie ever, după cea de a face operația asta. Tipic pentru mine să mă hotărăsc în ultimul moment. Bun, 380cc să fie atunci. În secunda următoare eram în altă cameră cu două paturi. M-am întins pe unul dintre ele și mi-au băgat branula. Am zis că leșin de durere. Noroc că stăteam întinsă. Apoi m-au ridicat, chirurgul a început să deseneze pe pieptul meu niște scheme sau ceva și a mai intrat o domnișoară în camera respectivă pe care au așezat-o pe celălalt pat să-i pună și ei branula. Apoi a început ședința foto, moment în care cred că eram străvezie la față de panică și frică (poate că și tremuram toată dar asta nu-mi mai amintesc exact) pentru că cealaltă domnișoară a ținut să mă încurajeze spunându-mi că și ea și-a pus silicoane în urmă cu un an (acum venise pentru rinoplastie) și că a fost foarte bine, să nu-mi fie teamă.

Ah, da? Și cât v-ați pus? întreabă doctorul meu.

380, răspunde ea.

Ia te uită ce coincidență minunată! Puteți să ne arătați, vă rog? Și pacienta mea aici de față (EU!!!) urmează să-și pună tot atât.

Își deschide acel „halat” pe care ni l-au dat să-l punem pe noi înainte de operație și ne arată sânii. Am rămas efectiv șocată! În primul rând pentru că nu mai văzesem niciodată doi sâni siliconați atât de aproape de ochii mei și în al doilea rând pentru că arătau atât de bine și naturali (repet: avea un an de la operație), încât aș fi putut să jur că nu are implant (nu că aș fi eu vreo mare expertă într-ale sânilor, dar oricum). Doctorul meu se uită și el la sânii ei, dar cu alți ochi. Îi inspectează cicatricile, după care exclamă vesel:

Arată foarte bine! Cred că sunteți foarte mulțumită de rezultat.

Da, răspunde ea. Mi-aș fi dorit să fi fost mai mari, dar nu s-a putut pune mai mult de atât.

Exact asta gândesc și eu acum despre cazul meu, la mai bine de șase luni de la operație hahaha.

Bun, gata, să mergem în sala de operație. Îi mulțumesc din suflet anestezistei că m-a ținut conștientă în sala aia pentru mai puțin de jumătate de minut pentru că singurul meu gând de cum am intrat acolo era să deschid gura și să spun că nu mai vreau și apoi s-o iau la fugă. M-am întins pe patul de operație, apoi m-au învelit cu ceva verde și greu, apoi m-am uitat în sus la luminile alea orbitoare, apoi m-au întrebat dacă sunt pregătită și când am deschis gura să spun că nu, eram deja PA! S-a rupt filmul.

Apoi m-am trezit. O oră mai târziu și în patul meu din camera mea de la etajul 2 sau 3. Prima dată am vazut-o pe mama care părea relaxată (bine, și mama e tot medic, deci nu știam cum să interpretez exact expresia ei). De cealaltă parte a patului era medicul meu chirurg care mi s-a părut în clipa aia de-a dreptul extaziat (poate era de la medicamentele pe care le băgau în mine):

Gata, s-a terminat. Operația a mers foarte bine. Sunteți foarte bine! Arătați minunat! Ne vedem mai târziu. Pa!

Se întoarce pe călcâie și iese din cameră. Atunci mă uit în jos. Văd două umflături mari ieșind din bustiera neagră medicinală. Nu simțeam nicio durere. Primul gând pe care l-am avut a fost de ușurare. Gata, am făcut-o, nu mai e cale de întors acum. Și m-am simțit fericită. Extrem de fericită. Asistentele care s-au perindat pe lângă mine în ziua și noaptea respective m-au pupat în fund non-stop (adică s-au purtat exemplar). Nu prea puteam eu să mă mișc în voie pentru că simțeam o anumită presiune pe piept și mai aveam și perfuzia aia de care îmi era frică mai mult decât orice altceva, dar în afară de asta nu prea am avut dureri, ceea ce mi se părea extrem de ciudat și neașteptat. Seara, când mama a plecat acasă și s-a făcut schimbul de tură la asistente, una dintre ele care era foarte prietenoasă m-a încurajat spunându-mi că și ea are silicoane și că totul o să fie minunat. Apoi mi le-a arătat pe ale ei la cererea mea, apoi eu i-am zis că mi-e foarte greu să respir (mă alintam, evident) din cauza bustierei, apoi mi-a desfăcut bustiera ca să respir în voie un minut și ca să mă dea cu cremă. Și atunci le-am văzut pentru prima dată. Mi s-au părut mai mici decât mă așteptam să fie și m-am bucurat (îmi era teamă să nu arate ca două mingi de baschet).

Stai liniștită că vor fi mai mici de atât și vor arăta mult mai natural după câteva luni. Răbdare și atenție cu ele, m-a sfătuit asistenta mea (și ea) siliconată.

Apoi mi-am făcut repede câteva selfiuri înainte să încheie bustiera la loc, am sunat-o pe prietena mea cea mai bună și m-am băgat la somn.

A doua zi a venit mama să mă ia acasă, dar eu aș mai fi vrut fi rămân încă vreo săptămână cel puțin. EU. AȘ. MAI. FI. VRUT. SĂ. RĂMÂN. ÎN. SPITAL! Asta chiar e de domeniul fantasticului.

De aici înainte aș vrea să vă povestesc mai repede cum au decurs lucrurile pentru că altfel, la stilul meu lălăit, aș termina articolul ăsta într-o săptămână. Bun, așadar și cu liniuță de la capăt:

– perioada mea de recuperare asistată a durat în jur de trei săptămâni (ar fi putut fi redusă cam la jumate dar eu am vrut să mă protejez excesiv);

– în primele trei zile am avut nevoie de cineva în permanență lângă mine pentru că nu prea puteam să fac mai nimic dacă implica partea de sus a corpului;

– nu prea am avut dureri, așa că am luat pastile (în afară de antibiotic care e obligatoriu șapte zile) doar în primele trei zile, în schimb m-a durut cumplit spatele de ziceam că m-am operat la spate, nu la sâni. Iar asta din pricina faptului că eu nu dorm pe spate niciodată iar acum trebuia să stau doar pe spate timp de o lună (după o lună se poate dormi pe o parte – poziția mea de somn – și abia după șase luni pe burtă);

– după trei zile de la operație am plecat la Focșani (deci am putut să „realizez” o călătorie de trei ore cu mașina, pe bancheta din spate pentru că două luni nu trebuie să porți centura de siguranță);

– după o săptămână puteam să mă ridic și să mă așez singură în pat;

– nu mi s-au pus tuburi de dren, niciunul dintre cei trei medici chirurgi pe care i-am consultat nu folosesc așa ceva pentru o astfel de intervenție chirurgicală;

– incizia s-a produs din șanțul submamar, așadar cicatricile sunt sub sâni și foarte puțin vizibile;

– după vreo trei săptămâni m-am urcat din nou la volanul mașinii, dar mi-a fost destul de greu cam 2-3 luni să conduc orice masină care avea cutie de viteze manuală (inclusiv a mea);

– după cinci luni am folosit din nou centura de siguranță (exces de zel);

– după trei săptămâni m-am întors la sală, unde am lucrat doar partea inferioară a corpului, după cinci luni am început să lucrez etajul superior (fără exerciții specifice zonei pectorale);

– bustiera am purtat-o șase săptămâni non-stop, dar o mai port și acum când stau prin casă și uneori noaptea când dorm;

– 45 zile nu ai voie să ridici cotul peste nivelul umărului și nici să ridici greutăți de peste 3,5 kg;

– după mai puțin de două luni am fost la piscină, unde am stat (în apă și la soare) toată ziua. Referitor la treaba asta cu statul la plajă, știu că nu ai voie să faci topless în prima jumătate de an sau în primul an după operație (nu știu exact după cât timp pentru că nu prea m-a interesat informația asta, eu nefăcând plajă topless până acum și nici de acum încolo);

– prima dată m-am spălat singură pe cap după trei săptămâni și tot atunci am făcut și prima baie în cadă (până atunci doar duș);

– în primele șase luni trebuie să te dai cu crema „Contractubex” de două ori pe zi pe cicatrici (eu am folosit-o doar o dată pe zi);

– este foarte important să te miști. Chiar din a doua zi după operație. Cât poți de mult și cât mai des;

– o altă întrebare pe care am primit-o foarte des este: cum se simt sânii la atingere după această operație? La început se simt foarte tari, apoi devin din ce în ce mai moi. Bineînțeles că un sân cu implant nu o să se simtă niciodată la fel ca un sân natural, chiar dacă vizual (în cazul meu cel puțin) ei arată foarte asemănător cu cei naturali. Tot legat de simțuri, imediat după operație nu-ți simți sânii. Chiar dacă te lovești ușor peste ei, nu o să simți nimic. Se dezmorțesc odată cu trecerea lunilor (3-4 luni să zicem) și pe bucăți;

– eu nu am avut dureri mari niciodată. E adevărat că m-a durut unul dintre sâni luni de-a rândul, dar aceste dureri au fost mici și mai apar încă din când în când. Medicul meu chirurg mi-a spus că lipsa durerilor și faptul că m-am recuperat destul de repede față de alte paciente se datorează în mare parte faptului că am făcut sport aproape zilnic în ultimii ani;

Perioada de recuperare este extrem de importantă, primele două luni fiind cruciale, și ține doar de pacient. Chirurgul estetician și-a cam făcut treaba, iar dacă și-a făcut-o bine, el iese acum din ecuație. Așadar, tot ce trebuie să faci este să urmezi orbește toate sfaturile medicului cu privire la ceea ce ai nevoie, dar mai ales la ce nu ai voie să faci. La început poate părea copleșitor și frustrant mai ales pentru că ai nevoie de cineva care să te ajute în permanență (în primele zile cel puțin), dar când vei realiza că de la săptămână la săptămână te vei simți din ce în ce mai bine, vei prinde din ce în ce mai multă putere și vei putea să faci din ce în ce mai multe lucruri singură, toate victoriile astea mici te vor motiva teribil. Pentru mine cel mai greu lucru în toată povestea asta a fost să depind fizic de cineva. Și cu ocazia asta vreau să-i mulțumesc mamei mele în primul rând, care timp de trei săptămâni m-a spălat, m-a îmbrăcat, m-a dat cu cremă, m-a pus în pat, m-a ridicat din pat și mi-a suportat toate lamentările absurde. Apoi vreau să le mulțumesc prietenelor mele care au fost mereu lângă mine când le-am cerut să mă ajute cu ceva, și știu că le-am cerut o grămadă de favoruri. Vă mulțumesc!

Aș mai vrea să povestesc doar o singură experiență personală și apoi să închei. Nu știu dacă am acoperit tot ce era de acoperit sau dacă am răspuns la toate întrebările și nelămuririle pe care cineva interesat de subiectul ăsta ar putea să le aibă, dar dacă totuși ar mai fi vreuna, nu ezitați să-mi lăsați un mesaj. Nu am vorbit deliberat despre costuri pentru că aceasta este singura întrebare la care nu aș vrea să răspund. Nu este vreun mare secret iar multe dintre clinici au prețurile afișate pe site-urile lor.

Bun, și acum vreau să vă spun că mi-a fost foarte mare teamă de operația în sine, ceea ce acum cred că a fost o mare prostie și pierdere de timp și energie. Totul s-a întâmplat într-o fracțiune de secundă și am avut parte de cele mai bune servicii de acest gen de pe piața din România. Plus medicul chirurg! Omul ăsta a avut atât de multă răbdare cu o speriată și o panicată ca mine, încât mi se pare incredibil. De la bun început am avut o comunicare foarte bună cu dânsul iar pe toată durata acestor 6 luni m-a încurajat de fiecare dată când l-am sunat sau când am fost la control (am mers în fiecare lună la el la control, deși nu era necesar să fi mers atât de des). Profesionalismul său, respectul față de pacient și înțelegerea nevoilor și așteptărilor acestuia sunt într-adevăr admirabile.

De când am ieșit din spital și până de curând am simțit o altfel de frică, și anume frica de a nu face eu ceva greșit. La început teama asta mă copleșea de-a dreptul. Am fost foarte norocoasă pentru că totul a decurs extrem de bine (atât operația, cât și perioada de recuperare de 6 luni), mult mai bine decât mă așteptam și infinit mai bine decât am auzit din poveștile altora. Dar…la orice mică durere pe care o simțeam, mă panicam îngrozitor și mă învinovățeam. Primele trei luni după operație am fost varză cu psihicul (mă protejam excesiv și mă stresam pentru orice fel de schimbare mi se părea mie că văd în oglindă legată de sânii mei), dar apoi totul a început să meargă din ce în ce mai bine. Vreau să vă mai spun că sânii iau forma lor finală abia după șase luni: se vor mai dezumfla, se vor mai lăsa, se vor mai înmuia și se vor așeza cât mai natural posibil în toată această perioadă de timp.

În prezent sânii mei sunt de mărime mică spre medie, port 75B la sutien sau S/M la bustierele pentru sală (Nike sau Adidas). Poate părea destul de puțin având în vedere că port un implant de 380cc, dar am plecat de la nimic. Nimic! Iar de treaba asta mi-am amintit acum o lună când am văzut pe laptopul medicului meu chirurg pozele pe care mi le-a făcut înainte de operație.

Acestea fiind zise, indiferent de frica, panica și stresul pe care le-am simțit în toate aceste șase luni, oricând m-a întrebat cineva dacă aș mai face-o o dată în cazul în care aș avea puterea să dau timpul înapoi, răspunsul meu a fost întotdeauna același: da! De o sută de ori DA!

IMG_2247

 la 4 zile după operație (bustieră medicinală mărimea M)

IMG_2420la 3 săptămâni după operație (bustieră medicinală mărimea M)

IMG_3081la 2 luni după operație

IMG_6710 (1)la 6 luni după operație (bustieră mărimea S)

P.S.: pozele în costumele de baie pe care le-am purtat vara asta le găsiți aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Please enter your name, email and a comment.