Orele îndepărtate

Îmi plac romanele gotice, dar nu pot spune că mă înnebunesc după ele. Aleg să le citesc ori de câte ori simt că am nevoie de o lectură ușoară a cărei acțiune să mă captiveze încă de la primele rânduri și să mă teleporteze într-o altă lume, cu mult diferită de cea reală, cu povești interesante presărate cu tot felul de mistere, care, la început, par a fi de nedescifrat, dar care, pe parcurs, se transformă tot mai mult într-un puzzle ale cărui piese rătăcite se așează de la sine la locul lor, construind intriga și deznodământul la care te-ai fi așteptat cel mai puțin. Nu cred că astfel de povești te pot marca într-o asemenea măsură încât să-ți mai poți aminti cu ușurință anumite detalii sau numele personajelor la mult timp după ce ai întors ultima filă – cel puțin asta nu se întâmplă niciodată în cazul meu, ele constituind pentru mine mai degrabă o plăcere de moment, o scuză pentru a evada din realitatea cotidiană și a pătrunde într-un labirint fantasmagoric din care să nu-mi mai doresc, timp de câteva zile, să ies. Una peste alta, a devenit un obicei pentru mine ca în fiecare iarnă – când viscolul îmi bate în geam iar zăpada cade fără oprire – să-mi potolesc setea de povești gotice apelând la romanele scriitoarei australience Kate Morton. După „Casa de la Riverton” și „Grădina uitată”, anul acesta a venit rândul „Orelor îndepărtate”. Read More…

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40  Scroll to top