Dacă tot am citit de curând „Soția din Paris”, roman prin care aflăm, din perspectiva primei soții a lui Ernest Hemingway, cum s-a derulat povestea lor de dragoste pe fundalul unui Paris decadent și care a oferit la începutul anilor ’20 atât de multe surse de inspirație artiștilor expați care aveau curând să devină cei mai mari scriitori ai secolului XX, era de așteptat să-mi îndrept atenția și asupra versiunii marelui autor american. „Partea lui de adevăr” în legătură cu anii petrecuți la Paris (1921-1926), ani care au marcat debutul său literar, poate fi găsită în paginile cărții „Sărbătoarea continuă”, pe care Ernest a scris-o în 1960 și care a fost publicată la trei ani după moartea sa.

De fapt, ceea ce m-a determinat să citesc „Sărbătoarea continuă” a fost finalul romanului „Soția din Paris”, care surprinde într-un mod atât de delicat ultima convorbire telefonică dintre cei doi foști soți. În 1961, cu doar două luni înainte de a se sinucide, Ernest o sună pe Hadley pentru a povesti împreună despre perioada petrecută la Paris și pentru a-i vorbi despre o nouă carte, de memorii. „ – Ești peste tot în carte, a zis el, iar vocea i s-a stins. Se străduia din greu să-și păstreze tonul jovial, dar îmi dădeam seama că e trist, descurajat și hărțuit. A fost ceva să scriu despre perioada aia și s-o retrăiesc. Ia spune-mi, crezi că am cerut prea mult unul de la altul?” Read More…