Veneția este, după părerea mea, cel mai frumos oraș din lume sau, cel puțin, cel mai frumos oraș dintre toate cele pe care eu le-am vizitat până acum. Orașului celor 118 insule, 354 poduri și 177 canale i s-au atribuit, de-a lungul timpului, numeroase denumiri precum „La Dominante”, „Prealuminata” (Serenissima), „Regina Adriaticii”, ”Orașul apelor”, „Orașul măștilor”, „Orașul podurilor”, „Orașul plutitor” sau „Orașul canalelor”, însă eu cred că se identifică cel mai bine cu descrierea jurnalistului, scriitorului și politicianului italian, Luigi Barzini, : „fără îndoială, cel mai frumos oraș construit de om.”

Prima dată când am vizitat Veneția eram doar un copil dar țin minte perfect momentul în care am ajuns în Piața San Marco și inima mi-a stat, pentru o clipă, în loc. A doua oară mi-am promis că nu voi lăsa să treacă mai mult de doi ani și mă voi întoarce, dar cum socoteala de acasă rareori se potrivește cu cea din târg, aveau să treacă nu doi, ci zece ani până la următoarea vizită. Sâmbăta trecută, pe 12 mai 2012, m-am trezit cu noaptea-n cap iar la 6:55 eram în avion, gata de decolare. Din nefericire, scurta mea vacanță a început cu stângul. După ce ne-am pus centurile de siguranță (n-am înțeles niciodată la ce folosesc ele mai exact într-un avion) și ne-am făcut închinăciunile de rigoare („Doamne ajută să nu se prăbușească avionul” – toată lumea face asta) așteptam ca avionul să se ridice de la sol. Am așteptat cu toții emoționați 10 minute, 20 de minute, 40 de minute și absolut nimic nu se întâmpla. Stewardesele stăteau neclintite pe scăunelele lor (cu centurile puse, cum altfel?) iar din cabina piloților nu venea nicio știre. După mai bine de o oră, ne-am pus în mișcare iar în timp ce înaintam ușor pe pista de decolare, am putut observa prin hublou un avion care aterizase de puțin timp și din care pasagerii ieșeau din cale-afară de înspăimântați. În jurul avionului, pe pistă, se aflau ambulanțe, mașini de pompieri și nelipsitele televiziuni. Pentru o persoană ca mine, care manifestă o frică ancestrală ori de câte ori zboară cu avionul, o astfel de imagine este de-a dreptul înfricoșătoare. La puțin timp după ce am aterizat pe tărâm italian, am aflat ce se întâmplase. Un avion al companiei Air India care zbura pe ruta Frankfurt – New Delhi, cu 320 de pasageri la bord, aterizase de urgență la ora 7:32 pe aeroportul Otopeni din cauza unei alerte de posibil fum în cală.

Revenind la lucruri mai plăcute, la ora 10 am aterizat pe aeroportul din Treviso iar după încă o oră de mers cu autocarul, pe o distanță de doar 25km!!!, ajungeam în Piazzale Roma. Gata cu mașinile, autocarele, motoretele și alte mijloace de transport pe uscat. Aici începe Veneția, orașul plutitor, cel mai frumos și romantic oraș din lume. După ce am găsit, în cele din urmă, hotelul, luptându-mă pentru a-mi face loc pe cele mai înguste străduțe din univers cu sutele de turiști dar și cu cele 40 de grade Celsius din termometru, m-am cazat, mi-am pus pe mine cele mai subțiri haine din dotare și am fugit pe ușa hotelului direct spre Piața San Marco. Bineînțeles că acolo am ajuns după multă vremea căci în Veneția fiecare străduță, fiecare pod, fiecare bazilică, fiecare gondolă, fiecare piațetă cer minute în șir de contemplare. La nici 10 pași după ce am părăsit hotelul am dat nas în nas cu primul român. Pe o străduță lăturalnică, pustie, o doamnă în vârstă, extrem de elegantă, se plimba braț la braț cu o altă femeie care era….româncă. După ce am schimbat 2-3 cuvinte, am aflat că era din comuna Călărași, județul Botoșani și că locuia în Italia de mai bine de 6 ani. Cu bătrânica țanțoșă la un braț și cu accentul pur moldovenesc bine înfiripat în gâtlej, românca noastră ne-a îndrumat spre o piațetă plină de turiști care dădea oarecum în Piața San Marco, sau, mă rog, undeva în spatele ei, mai precis pe Calle Specchieri, unde am și luat primul prânz italian, la o terasă cochetă între doi francezi și o nemțoaică, care au cam strâmbat din nas când au auzit de România. Apropo de această întâmplare, nu am înțeles niciodată de ce chelnerii și barmanii italieni trebuie să te întrebe de fiecare dată din ce țară vii. Poate că vor doar să fie prietenoși, să facă puțină conversație. Intenția, în definitiv, nu e una rea dar modul în care reacționează la auzul cuvintelor „român” și „România” nu e chiar unul „politically correct”.

De la acea terasă am ajuns în mai puțin de 3 minute în Piața San Marco, unde am zăbovit cam o oră pentru poze, admiratul gondolelor aliniate la Capiteria di Porto, zumzetul turiștilor și muzica orchestrelor de la cafenelele din zonă. Imediat după, am ieșit din Piața San Marco spre Calle Spadara unde se află luxosul hotel Best Western și faimosul Hard Rock Cafe dar și un fel de scuar pe apă unde zeci de gondole își așteptau îndrăgostiții dornici de plimbări romantice pe canalele Veneției. În doar câteva ore am dat un tur complet al orașului iar seara m-a prins în zona estică, Arsenale și Giardini Publici, unde erau ancorate cele mai frumoase iahturi și unde aveau loc petreceri în aer liber cu muzică live. Jazz, blues, latino, merengue, toate genurile muzicale răsunau de la terasele arhipline iar atmosfera era una de vis.

A doua zi dis de dimineață ploaia răpăia puternic pe acoperișul hotelului iar temperaturile scăzuseră dramatic de la 40 de grade Celsius la doar 10. Până am terminat micul dejun, ploaia a încetat dar Veneția era atât de pustie, posomorâtă și inospitalieră, încât nici nu-ți mai venea să ieși din casă sau din hotel, după caz. Puțin după ora 10, însă, turiștii bine înfofoliți și cu umbrelele în mâini au luat din nou cu asalt străduțele întortocheate ale Veneției iar eu am pornit țintă spre Palatul Dogilor, obiectiv turistic de neratat. Palatul Dogilor este un exemplu superb de arhitectură gotică venețiană. A servit ca senat, centru administrativ, tribunal, arhivă publică și închisoare (unul dintre prizonierii celebri a fost chiar aventurierul amoros Giacomo Casanova) până la căderea Republicii Venețiene în 1797. A urmat o scurtă contemplare a Veneției din vârful Campanilei de la peste 600 de metri altitudine. Din fostul far, turn de control și cameră de tortură se poate admira pe deplin întregul oraș plutitor cu insulele sale micuțe, marea turcoaz și streșinile cărămizii ale caselor pitorești. Înainte de a părăsi Piața San Marco, o oprire la cafeneaua Florian este un must. Situată sub arcadele „Procuratie Nuove”, cea mai veche cafenea din lume încă în funcțiune a fost martor tăcut, timp de aproape trei secole, bucuriilor si frământărilor prin care a trecut Veneția. Celebre nume au trecut pragul acestei cafenele de-a lungul timpului: Casanova, faimosul cuceritor de inimi, dramaturgul Carlo Goldoni, Lordul Byron, poetul Goethe, scriitorul și politicianul Chateaubriand, Charles Dickens, Marcel Proust sau Modigliani.

Cum orologiul din Piața San Marco bătuse deja ora 15, ne-am îndreptat spre zona de nord a orașului, Cannaregio, unde se află reședințele exploratorului Marco Polo și ale titanilor Renașterii, Tițian și Tintoretto. În această zonă am servit un prânz tradițional și am sorbit din „băutura tradițională a venețienilor”, după cum o numesc localnicii, faimosul Spritz (un amestec de vin alb, apă minerală carbogazoasă și Aperol/ Select/Campari). Mie una mi s-a părut extrem de amară dar i-am observat prezența pe toate mesele teraselor venețiene. Între timp norii au dispărut de pe cer iar soarele de amiază târzie și-a făcut, în cele din urmă, simțită prezența. Am hotărât să încheiem cea de-a doua zi cu o vizită în Ghetoul Evreiesc.

Ca în toate marile orașe europene, unde cartierele evreilor reușesc de fiecare dată să mă impresioneze extrem de tare, nici Ghetoul Evreiesc din Veneția nu m-a dezamăgit din acest punct de vedere. Povestea evreilor din Veneția este, însă, un pic diferită. Începând cu 1492, după ce au fost expulzați din Spania, mulți evrei refugiați au ajuns la Veneția și, în 1527, au fost obligați prin lege să se mute în această zonă. Interzicându-li-se relațiile cu localnicele, evreii erau obligați să doarmă în spatele unor porți închise cu lacăte, într-un loc izolat, păzit cu patrule înarmate. Fiecare val de evrei și-a construit propria sinagogă (cinci în total) și a ridicat clădiri cu tavane joase, de până la 7 etaje înălțime. Mulți evrei mai trăiesc și astăzi în acest loc de-a dreptul impresionant : un mic ghetou pe apă unde timpul parcă s-a oprit în loc.

A treia zi a început devreme căci aveam planuri mari și avea să fie, fără îndoială, cea mai frumoasă zi petrecută în superba Veneție. Dar așa se întâmplă de fiecare dată, nu? Ultima zi petrecută într-un oraș mirific este, din nu știu ce motive, și cea mai frumoasă. La ora 9 achiziționam un abonament de o zi (20 euro) pentru celebrul vaporetto, hotărâtă nevoie mare să vizitez insulele lagunei. Zis și făcut iar prima bifată a fost insula bogaților Italiei, Lido. Cea mai importantă stațiune turistică din Europa la începutul secolului 20, Lido încă mai păstrează dovezile „epocii de aur”: splendidele vile în stil Art Deco și hotelul Excelsior, construit în 1907, cu imitații de minarete, fiind pe atunci cel mai mare hotel din lume. Ce-i drept servirea unei cafele pe terasa acestui hotel este imperios necesară. Doar o cafea și nimic mai mult căci prețurile sunt pe măsura faimei luxosului hotel. Tot pe această insulă are loc în septembrie Festivalul Internațional de Film de la Veneția, când, timp de 10 zile, străzile sunt împânzite de cinefili și critici de film pe biciclete.

Următoarea insulă, trecând pe lângă San Michele care a devenit cimitirul orașului în 1826 printr-un decret semnat de Napoleon privind salubritatea (intrarea în cimitir se face printr-un portal gotic încântător, deasupra căruia se află Arhanghelul Mihail luptându-se cu balaurul, și prin mănăstirea de călugări), a fost Murano, îndelung asociată cu fabricarea sticlei. Aici am vizitat un furnal și o sală de expoziție dar am avut și ocazia de a-i urmări pe sufleori la lucru. Și toate acestea….just for free.

Seara se apropia în mare grabă, așa că am revenit repede în oraș pentru a achiziționa câteva suveniruri și a mă relaxa cu un capuccino fierbinte. Și dacă tot veni vorba de suveniruri, aș vrea să vă vorbesc un pic despre cele mai frumoase suveniruri din lume: măștile venețiene. Prima regulă atunci când vizitezi Veneția? Se zice ca trebuie să te întorci de aici cu o mască venețiană. Încă de la intrarea în Veneția, la fiecare pas vei găsi boutique-uri cu măști. Unele dintre ele sunt de foarte bună calitate, însă multe dintre ele, nu. În timp ce mă plimbam prin cartierul Cannaregio în căutarea măștii perfecte, am zărit, deodată, pe o străduță lăturalnică, un mic magazin cu măști. Acolo am cunoscut o persoană cu totul deosebită, extrem de pasionată de munca sa. Ivan Minio este un fabricant de măști și fotograf venețian, ale cărui magazin și atelier sunt de o frumusețe aparte. Măști venețiene cu un design unic, de foarte bună calitate, și fotografii cu peisaje venețiene răpitoare (făcute chiar de el) acoperă în întregime pereții micii sale prăvălii. Locul arată ca un muzeu dedicat istoriei și culturii venețiene iar Ivan are o poveste pentru fiecare mască în parte care te teleportează parcă în trecut, pe vremea șarmantului Casanova sau a hidoșilor doctori care tratau ciuma. Merită pe deplin să petreci câteva zeci de minute în cochetul boutique ascultând povești din alte vremuri și privind acele fotografii fermecătoare. Site-ul lui Ivan poate fi găsit aici.

Mini-vacanța mea se apropia cu pași repezi de final, așa că am ales să-mi petrec ultima noapte în zona de sud a orașului, Dorsoduro, totodată zona preferată a studenților din Veneția. Apropo de studenți, în acea seară (de luni) Piața San Margherita era înțesată cu sute de studenți (nu exagerez deloc) adunați în jurul numeroaselor baruri cu muzică live din zonă. Probabil că sărbătoreau sfârșitul anului universitar, n-am idee, însă atmosfera era de-a dreptul incendiară. Se strânseseră studenți din toate colțurile Europei și nu numai, iar în jurul barului „Chet Bar”, dedicat celebrului trompetist Chet Baket, petrecerea era în toi. Moment perfect pentru a-mi încheia una dintre cele mai frumoase vacanțe de până acum.

Îmi aduc aminte că atunci când m-am hotărât să cumpăr biletele de avion pentru Veneția, mulți prieteni și părinții m-au întrebat de ce am ales 4 zile pentru a vizita acest oraș în condițiile în care mai fusesem deja de două ori acolo. „Două zi sunt suficiente pentru a vizita Veneția” era replica lor. Însă lucrurile nu stau chiar așa. În cele 4 zile am dormit doar 6 ore pe noapte și am bătut străzile în lung și-n lat până la epuizare fizică. Cu toate acestea, consider că mi-ar mai fi trebuit încă vreo 3-4 zile pentru a vedea toate lucrurile și locurile pe care acest oraș unic le are de oferit, așa că încercați să țineți cont de acest aspect când luați decizia de a vizita Veneția.

În încheiere aș vrea să vă prezint pe scurt câteva date istorice care vă vor ajuta cu siguranță să înțelegeți mai bine ce reprezintă, de fapt și de drept, Veneția. Republica Veneția a fost timp de 800 de ani cea mai mare putere navală a Europei. Datorită poziționării strategice pe malurile Mării Adriatice, de-a lungul timpului, Veneția a câștigat foarte mult din comerțul înfloritor cu Imperiul Bizantin și lumea islamică. În aceste condiții, pe la sfârșitul secolului 13, Veneția devenea cel mai bogat oraș din Europa. În tot acest timp familiile venețiene avute se luau la întrecere în construirea celor mai frumoase palate și în susținerea celor mai talentați artiști ai vremurilor. După 1070 de ani de independență, pe 12 mai 1797, orașul este cucerit de Napoleon Bonaparte, care pune astfel capăt celei mai prolifice perioade din istoria Veneției (în secolul 18 Veneția devenise cel mai elegant și rafinat oraș din Europa, influențând puternic artele, arhitectura și literatura). Napoleon a fost atunci văzut ca un fel de salvator de către evreii care locuiau aici, deși Veneția le oferise acestora dintotdeauna mult mai multe libertăți decât celelalte orașe europene. Napoleon a comandat dărâmarea zidurilor care împrejmuiau Ghetoul, oferindu-le evreilor posibilitatea de a călători și de a locui în orice loc al orașului. În 1866 Veneția intră în componența regatului Italiei și tot atunci încep construcțiile căii ferate „Santa Lucia” și a șoselei „Ponte della Liberta” care leagă insula de continent. În afara acestor două facilități rutiere transportul în interiorul orașului se va realiza exclusiv pe apă. Veneția este singurul oraș din Europa care a reușit să supraviețuiască fără mașini până în secolul 21. Alei și canale înguste șerpuiesc printre palate somptuoase și biserici magnifice, printre piațete pline de culoare și golfulețe liniștite, netulburate de trecerea timpului. Aceasta este imaginea celui mai frumos oraș din lume.

Mai multe poze de la Veneția găsiți aici.

English translation coming soon!

Palaces, museums, art galleries, piazette, masks, gondolas, narrow, secret streets, old bridges, historic buildings, picturesque restaurants, typical venetian street lamps, small gardens, pastas, vaporettos, italian espresso, harlequins, romance, culture, history…. Mamma mia, I spent four unbelievable days in paradise. For now I’ll let the pictures do the talking. Next week I will tell you here on the blog the entire story of my trip to Venice, so stay tuned cause there’s a lot more pics coming very soon. Ciao!

Palate, muzee, galerii de artă, piațete, măști, gondole, străduțe înguste, poduri vechi, clădiri istorice, osterii pitorești, felinare, grădini ascunse, paste, vaporetto, espresso scurt, arlechini, romantism, cultura, istorie…. Mamma mia, am petrecut patru zile incredibil de frumoase în paradis. Pentru moment, voi lăsa pozele să vă spună povestea iar săptămâna viitoare voi scrie un articol pe blog despre scurta mea vacanță la Veneția, articol însoțit de multe alte poze. Ciao!

H&M has just announced that its next collaboration is with fashion editor and street style superstar Anna Dello Russo. The Vogue Japan editor has teamed up with the Swedish fast fashion chain to produce a line of accessories that will hit stores on October 4th. The collaboration is made up of statement jewelry in gold-and-turquoise, bejeweled sunglasses, embellished minaudieres and vertiginous heels – all Anna Dello Russo signatures.

“I am excited by this collaboration: this is the first time H&M involves a Fashion Director in a special project. This is the sign of an important evolution in fashion, and I am both thrilled and humbled to be the one chosen to lead it. I wanted to create precious accessories that are impossible to find. As a stylist I know accessorization is essential: it is the personal touch to any outfit. With these pieces everybody can have fun, turning an ordinary day into a fantastic fashion day”, said Anna Dello Russo.

H&M tocmai a anunțat că va colabora cu editorul de modă și preferata blogurilor de street style, Anna Dello Russo, pentru o nouă linie de accesorii disponibilă în magazinele din întreaga lume și online începând cu 4 octombrie 2012. Colecția va include bijuterii masive în tonuri de auriu și turcoaz, ochelari de soare, pantofi, poșete și genți de voiaj – toate specifice stilului Annei Dello Russo.

„Sunt încântată de această colaborare. Este prima dată când H&M implică un Fashion Director într-un proiect special. Este un semn al evoluției majore în domeniul modei și sunt bucuroasă pentru că am fost aleasă să îl coordonez. Am dorit să creez accesorii valoroase care sunt imposibil de găsit. Ca stilist, știu că accesoriile sunt esențiale: reprezintă nota personală oferită oricărei ținute. Cu aceste articole, toată lumea se poate simți bine, transformând o zi obișnuită într-un eveniment de modă fantastic”, a spus Anna Dello Russo.

Photo source: http://www.allaboutthestyle.net

As promised, here you have the photos I talked to you about in my last post. Colorful, dreamy, surreal and fantastic, Kristian Schuller’s images whisk you off into an imaginary world where impossible becomes possible, a magic world that you never want to leave again. Recently, Kristian Schuller launched a book of his magical work titled “90 Days, One Dream” where he documented 90 days of travelling to the most beautiful places in the world accompanied by young models full of dreams. Apart from his fantastic work, this German photographer also has a very interesting life story to tell. Born in Romania, in the communist world, Kristian emigrated with his family to Germany when he was 8 years-old. There he studied fashion design with Vivienne Westwood, who took him to Paris and showed him the world of fashion shows. Five years later, he discovered his passion for photography and started working internationally with various fashion magazines and commercial clients. After travelling around the world, he finally made Paris his home.

Așa cum v-am promis în articolul anterior, iată pozele despre care v-am vorbit și pe care eu le consider cele mai frumoase fotografii de modă pe care le-am văzut vreodată. Ele aparțin talentatului fotograf german Kristian Schuller, care pare că reușește atât de ușor să ne transporte într-o altă lume, mult mai colorată, magică și visătoare, unde imposibilul devine posibil, o lume de unde nu vei vrea să te mai întorci niciodată. De curând Kristian Schuller și-a lansat cartea intitulată „90 de zile, un singur vis” pentru care s-a documentat 90 de zile, timp în care a călătorit în cele mai frumoase colțuri ale lumii, însoțit de modele tinere, pe care le-am fotografiat în stilul său caracteristic. Povestea de viață a lui Kristian Schuller este, însă, la fel de interesantă ca și lucrările sale. S-a născut în România, în era comunistă, și a emigrat, împreună cu familia sa, în Germania pe care avea doar 8 ani. A studiat la Berlin designul vestimentar sub atenta supraveghere a excentricei Vivienne Westwood care l-a lua cu ea la Paris, introducându-l astfel în lumea prezentărilor de modă. 5 ani mai târziu, Kristian și-a descoperit vocația de fotograf și a început să lucreze pentru revistele de modă din toată lumea. În cele din urma s-a stabilit, alături de soția sa, la Paris.

Photo source: http://www.kristianschuller.com/

Summer has arrived, the cherry blossoms are blooming and lately I have been spending more and more time outdoors, enjoying the beautiful wheather, fooling around and looking for new and interesting things and places to take pictures of. And speaking of pictures, two days ago, via Internet, I came across a very talented photographer, whose photos left me in absolute awe. I’ll show you his work in my next post here on the blog. All I can tell you right now is that those photos, that you are going to see soon, are definitely the most beautiful and inspiring photos I have ever seen. So stay tuned! Back to this post, I really hope you like these pictures. My favorite are the last 3 where I play with my two lovely partners in crime. And by the way, that’s me in the last one, hahaha. Sexy or what?

Vara a hotărât, în cele din urmă, să-și facă apariția, pomii înfloresc pretutindeni iar temperaturile urcă, cu fiecare zi ce trece, tot mai mult în termometre. Motive suficiente pentru a petrece cât mai mult timp în aer liber și a ne bucura de serile calde și lungi de vară. În ultimul timp am profitat la maxim de vremea frumoasă pentru a mă plimba și a încerca să găsesc lucruri și locuri cât mai interesante pe care să le pozez. Și dacă tot a venit vorba de poze, zilele trecute am descoperit, prin intermediul internetului, un fotograf extrem de talentat, despre ale cărui poze pot spune că sunt cele mai frumoase pe care le-am văzut vreodată și pe care vi le voi arăta în următorul articol. Pun pariu că nu veți ghici unde s-a născut și copilărit fotograful despre care vă voi vorbi. Așa că stați pe fază! Până atunci, însă, sper că vă plac pozele pe care le-am postat aici. Preferatele mele sunt ultimele 3 în care apar prietenii mei buclucași. Iar dacă nu v-ați prins deja cine e personajul din ultima poză, vă voi spune că sunt chiar eu, hahaha. Sexy sau ce?

I just can’t remember how many times I’ve visited Vienna over the last 12 years. Actually I could say I know this city way better then my own city. Nevertheless, for some unknown reasons, I always managed to discover new places, beautiful, tiny streets, old buildings, museums, cafe shops where cultural nostalgia for a glorious past is floating in the air, stories about princes and princesses from times long gone, small and cozy theaters, modern buildings, hidden parks. Last time I visited Vienna was at the beginning of March, this year. I must admit the fact that it was a little hard for me to decide whether or not to take this trip, mainly because 3 years ago I celebrated New Year’s Eve there and I experienced the coldest weather in my life. It is well-known that in Austria the temperatures begin rising above 10 degrees Celsius only in April.

However, on Monday morning, March 6th, I jummped into the car and 14 hours later there I was, entering the city of music, arts, culture and dreams. Why dreams, you may ask. Well, Vienna is also said to be “The City of Dreams” because I was home to the world’s first psycho-analyst, Sigmund Freud, a neurologist who is well known for being one of the greatest interpreters of dreams. In the days that followed, the weather was, as expected, so bad it even snowed for a couple of hours but somehow I managed to ignore all that and to take advantage of all those beautiful things this city has to offer. I tried as much as I could to avoid those places I had seen before like palace Schonbrunn, the Spanish Riding School, Rathaus, etc. I made an exception though for Hundertwasser  Haus (one of my favorite places in Vienna), Belvedere (the hotel I was staying in was only 5 minutes walk away from it), Hofburg and Stephansdom, both located in the heart of the city.

Near St. Stephen’s Cathedral I discovered some surreal tiny streets where you can walk for hours without an end and clean up your thinking. For the best bakery products and coffees in town I highly recommend “Demel“, where all products are made from specially chosen and natural ingredients. Unique is the vitreous show bakery on the ground floor where the curious coffeehouse visitors can look over the shoulders of the master bakers as they display their craftsmanship. There I was every single day enjoying all those yummy sweets. On the same street (Kohlmarkt) you can also find the most expensive shops in town, including Tiffany & CO. Although the prices are not so budget friendly, you should enter this shop in order to take a look at the gorgeous jewelry they have exposed there. Maybe this experience will motivate you not to spend your money on useless things, but on things that really matter and that are timeless. In another train of thoughts, if you are looking for mass market brands, well, Mariahilferstrasse and Kartnerstrasse are the right places for that. Here you can find Zara, Mango, H&M, American Apparel, Forever 21, Intimissimi, etc. And I can’t speak of Mariahilferstrasse without mentioning “Thalia” Bookstore, where I spent more than 3 hours pouring through books and magazines, sitting in comfortable chairs. It was heaven on earth for me.

Those 5 days I spent in Vienna had gone by so fast and there I was again in my apartment in Bucharest planning my next vacation and also dreaming about the capital city of Austria, that I truly hope to visit again at the hottest time of the year. My next trip will be very soon and I’m so anxious to visit again the most beautiful city in the wold. Can’t wait!

P.S. : Here you can find more photos from my trip to Vienna.

Viena este, pe lângă Budapesta, orașul pe care l-am vizitat cel mai des în ultimii ani și pe care aș putea jura că-l știu ca-n palmă, poate chiar mai bine decât orașul în care locuiesc de mai bine de 6 ani, București. Cu toate acestea, nu știu cum se face, de fiecare dată descopăr locuri noi, străduțe ascunse de o frumusețe mirifică, clădiri vechi, muzee, cafenele în care nostalgia unui trecut glorios, vechi de sute de ani plutește în aer, povești cu prinți și prințese din vremuri demult apuse, teatre micuțe și cochete, clădiri moderne, parcuri ascunse. Ultima dată când am vizitat Viena se întâmpla la începutul lunii martie a acestui an. Trebuie să recunosc faptul că mi-a fost cam greu să mă decid din cauza faptului că acum 3 ani sărbătorisem Revelionul acolo și am îndurat cele mai scăzute temperaturi din istoria vieții mele. E binecunoscut faptul că în Austria temperaturile încep să treacă pragul de 10 grade Celsius abia pe la jumătatea lunii aprilie. Totuși în zorii zilei de 6 martie am urcat în mașină și 14 ore mai târziu îmi făceam intrarea în orașul muzicii, al artelor și al viselor. De ce al viselor, poate vă întrebați. Ei bine, Viena mai este cunoscută și sub acest nume deoarece aici s-a născut și a trăit părintele psihanalizei, Sigmund Freud, medicul neuropsihiatru evreu-austriac cunoscut în întreaga lume ca fiind unul dintre cei mai mari specialiști în interpretarea viselor.

În zilele care au urmat și care au fost deosebit de friguroase (într-una dintre ele chiar a nins ore în șir) am încercat pe cât posibil să evit obiectivele pe care le văzusem până atunci de zeci de ori: palatul Schonbrunn, Școala spaniolă de călărie, Primăria, etc. Însă o vizită la casa Hundertwasser era obligatorie deoarece reprezintă unul dintre locurile mele preferate din Viena împreună cu palatul Belvedere, Hofburg și Stephansdom. În spatele catedralei am descoperit niște străduțe de o frumusețe ireală, pe care merită să te pierzi câteva ore. Am mâncat cele mai bune prăjituri și am băut cea mai bună cafea la Demel, în centru, de unde eram nelipsită în fiecare zi. Acolo poți servi și cumpăra o varietate foarte mare de dulciuri iar printr-un perete de sticlă poți privi cum sunt făcute, în timp real, toate acele delicatese care încântă papilele gustative ale turiștilor și ale vienezilor încă din 1857.

Pe aceași stradă, Kohlmarkt, cum treci de Demel și mergi înspre Stephansdom, se găsesc cele mai luxoase magazine, dintre care Tiffany & CO chiar merită o vizită pentru a arunca o privire asupra superbelor bijuterii din aur sau argint, asupra diamantelor și perlelor de o frumusețe rară. S-ar putea să nu ai loc în magazin din cauza rușilor potenți financiar care cumpără în neștire dar merită, cel puțin pentru a te stimula ca pe viitor să nu mai cheltui banii pe prostii și lucruri fără valoare. Iar până când buzunarul ne va permite astfel de achiziții, vă recomand Mariahilferstrasse și Kartnerstrasse pentru brandurile de masă: Zara, Mango, H&M, American Apparel, Forever 21, Intimissimi, etc. Tot pe Mariahilferstrasse vă recomand călduros librăria „Thalia”, unde eu am petrecut mai bine de 3 ore printre sute de cărți, reviste, DVD-uri și articole de papetărie.

Cele 5 zile petrecute în Viena s-au scurs ca prin vis iar luni, 12 martie, eram din nou acasă, visând la următoarea excursie în capitala Austriei, care sper că se va întâmpla în cea mai caldă lună din an. Până atunci, însă, foarte curând voi vizita cel mai frumos oraș din lume. De-abia aștept!

P.S. : Aici puteți găsi mai multe poze pe care le-am făcut în martie la Viena.

“I know what women want. They want to be beautiful” –  Valentino Garavani

I clearly remember the day I first discovered the fashion wold. It was the early summer of 1995 and that day my father came home holding in his hand a video tape wrapped tightly in it’s black case. On that tape there were some music videos, including “Here comes the Hotstepper” (Ini Kamoze) and “Freedom” (George Michael), that simply fascinated me. I put those two videos on repeat hundreds of times over the following months, being literary obsessed with fashion and with the gorgeous supermodels of the 90′s. On year later, I visited for the first time the city of romance, art, fine cuisine and, nevertheless, fashion. I came back home from Paris with my first Vogue, a July issue that I still keep and cherish. From that moment on, fashion became like a drug for me and I begun collecting fashion magazines from all over the wold, including my own country. There was one particular designer, featured in the pages of those magazines, that has always caught my attention because of his feminine, elegant and graceful dresses.

Valentino Garavani was the designer I developed an obsession with, the designer I most admired and whose creations have impressed European royalty, American socialites and celebrities craving for a touch of class. His story, though, is far beyond imagination. In 1960, when he returned to Italy from Paris, where he had studied at the Chambre Syndicale de la Couture Parisienne and served his apprentceship, he opened a fashion house in Rome, on the posh Via Condotti. That same year, he meets Giancarlo Giammetti, who will become his lifelong business partner, alter ego and lover. Thanks in part to the entrepreneurial skill of Giancarlo, Valentino’s brand became rapidly a woldwide success. After 47 years of hard work, on September 4, 2007, Valentino announced his retirement and in 2009 Maria Grazia Chiuri and Pier Paolo Piccioli, who had previously designed accessories for the label, were named creative directors.

Below I posted the trailer from the movie “Valentino:The Last Emperor”, feature-length documentary film on the designer. I hope you like it!

„Știu ce vor femeile. Își doresc să fie frumoase.” – Valentino Garavani

Îmi amintesc perfect momentul în care am descoperit lumea modei. Se întâmpla în vara anului 1995 când tatăl meu s-a întors acasă, într-o după-amiază, ținând în mână o casetă video cu videoclipuri muzicale. Pe acea casetă se găseau, printre altele, și clipurile melodiilor „Here comes the Hotstepper” (Ina Kamoze) și „Freedom” (George Michael). Țin minte că am vizionat de sute de ori cele două videoclipuri în lunile care au urmat, fascinată fiind de lumea modei și de mirajul supermodelelor anilor ’90. Un an mai târziu vizitam pentru prima dată Parisul, orașul romantismului și al modei, de unde m-am întors foarte mândră cu primul meu Vogue, pe care-l păstrez și acum la loc de cinste. Anii au trecut și am început să colecționez reviste de modă din toate țările pe care le vizitam dar și din România. De fiecare dată îmi atrăgeau atenția rochiile unui anumit designer, pe care le găseam mereu în paginile acelor reviste și care erau atât de elegante, feminine și grațioase.

Valentino Garavani este designerul pentru care făcusem o adevărată obsesie, pe care l-am admirat cel mai mult și ale cărui creații au subjugat, de-a lungul timpului, doamnele din înalta societate, celebritățile de la Hollywood și capetele încoronate ale Europei. Povestea, însă, a început cu mult timp în urmă. În 1960, recent întors de la studii din Paris, Valentino își deschide primul boutique la Roma, pe Via Condotti. Tot în același an îl va întâlni pe Giancarlo Giammetti, care îi va deveni în scurt timp partener de afaceri și de viață și căruia i se datorează în mare parte succesul brand-ului Valentino. Au urmat 47 de ani de nebunie, lux, succese, recunoaștere internațională, idolatrizare și foarte multă muncă. În 2007 Valentino își anunță retragerea de la cârma casei sale de modă, frâiele fiind preluate în 2009 de către Maria Grazia Chiuri și Pier Paolo Piccioli, care până atunci se ocupaseră de departamentul de accesorii.

Mai jos aveți trailer-ul filmului documentar „Valentino: Ultimul împărat”, o peliculă deosebit de emoționantă pe care o recomand tuturor iubitorilor de modă și nu numai.

The National Library finally opened its doors to the public today, April 23, 2012. Many of you already know how much I love books so I just could’t miss this long-awaited event. These are some of the pictures I took today and I can’t wait to go back again. I hope you like the pictures.

Noul sediu al Bibliotecii Naționale și-a deschis astăzi, 23 aprilie 2012, porțile pentru publicul larg. Mulți dintre voi știți deja cât de mult iubesc eu cărțile și tocmai de aceea n-am putut rata acest eveniment, pe care, între noi fie vorba, îl aștept cu nerăbdare de vreo câteva luni. În cadrul acestui articol am postat câteva poza pe care le-am făcut astăzi și care sper să vă placă.

Due to her effortlessly elegant, but never precious style, her long and perfect legs, which she proudly shows off in a variety of printed skirts and sky-high heels and nevertheless to her big no fuss hair (her trademark) that clearly compliments each ensemble, Julia Sarr-Jamois naturally stands out in a crowd and has quickly become a favorite among street style photographers world wide (sometimes the very best looks aren’t on the runways).

She is definitely not afraid of colors, nor prints and she has a special place in her heart for vintage. “My mother had a stall selling vintage in the Brixton market in the eighties. All my best denim, my dark jeans are from her”, she stated in an interview a while back. She is usually wearing lady-like dresses with a simple pair of black ballet flats, denim jackets with sequin tops, snake-skin skirts and converse sneakers, distressed denim jeans with simple tees, blazers and a pair of killer heels or a pair of loose fitting ankle-length pants with tailored grey jackets and patent leather turquoise heels. This way she always manages to provide visual inspiration in every sense of the word.

“I’ve never really been into makeup. My hair is my statement, along with my clothes. I love prints and colors and texture. I like to have a bit of fun with what I’m wearing and not to be too serious. I guess it’s the same with my hair. I do feel like London has this thing where you could be wearing a bag on your head and nobody really looks at you. Or maybe it’s that British people are just too polite to stare. The only thing I won’t wear with my hair is flared jeans. I love them, but that look is way too seventies-child”, Julia Sarr-Jamois stated for vogue.com.

A trecut ceva timp (aproape 2 luni, mai exact) de când n-am mai scris un rând aici, pe blog, despre „Fashion Trendsetters”. Tocmai de aceea m-am gândit că ar fi cazul să recuperez timpul pierdut și iată că astăzi vă voi vorbi despre cineva cu totul diferit față de celelalte fete „stylish” despre care am tot scris de-a lungul timpului în cadrul acestei rubrici. Este vorba despre o tânără extrem de ambițioasă, modernă și rafinată, care a reușit să se evidențieze în lumea modei prin coafura afro și prin combinațiile unice de denim, culori și accesorii. Julia Sarr-Jamois, născută și crescută la Londra, jumătate senegaleză, jumătate franțuzoaică, și-a început incursiunea în lumea modei încă din adolescență, când a lucrat ca model pentru Diesel și Fred Perry iar acum, la vârsta de 23 de ani, frumoasa mulatră este editor de modă al revistei „Wonderland”.

Datorită stilului său vestimentar elegant dar niciodată încărcat, pe care pare că-l obține fără a depune pic de efort, corpului său de model cu picioare interminabile, perfecte, pe care adesea le evidențiază purtând fuste scurte cu diverse imprimeuri și tocuri amețitor de înalte și nu în ultimul rând datorită părului său voluminos care a devenit marca sa distinctivă și care îi complimentează fiecare ținută, Julia Sarr-Jamois reușește într-un mod atât de natural să se diferențieze de restul „fashion-istelor” și să devină unul dintre cele mai vânate personaje de către fotografii de street style din întreaga lume. Ea reprezintă, fără dar și poate, dovada vie a faptului că, uneori, cele mai interesante look-uri nu se găsesc pe podiumurile de modă.

Un lucru este, însă, cert în ceea ce o privește: Julia Sarr-Jamois nu se teme de culori sau de printuri și iubește piesele vintage. ”În anii ’80 mama mea avea un chioșc în piața Brixton unde vindea piese vintage. Cele mai frumoase piese ale mele din denim sau jeanșii închiși la culoare le am de la ea”, a declarat JS-J într-un interviu cu ceva timp în urmă. De obicei poartă combinații formate din: rochii feminine și balerini simpli negri; jachete din denim, topuri cu paiete, fuste cu imprimeuri șarpe și teniși Converse; jeanși comozi, tricouri simple, sacouri și pantofi cu tocuri amețitor de înalte; pantaloni drepți, până la glezne cu jachete cambrate gri și pantofi ingenioși din piele turcoaz. Toate aceste ținute oferă atât de multă inspirație.

”Niciodată nu m-am priceput la machiaj și nici nu prea m-a interesat acest lucru. Părul și hainele mele sunt mărci distinctive. Ador printurile, culorile iar la o haină mă interesează în primul rând calitatea texturii. Încerc de fiecare dată să mă distrez atunci când îmi compun o ținută și nu mă iau niciodată prea în serios. Cred că același lucru se întâmplă și când vine vorba de părul meu. Londra este orașul în care, oricum te-ai îmbrăca, poți să-ți pui și un sac în cap, nimeni pe stradă nu te va privi cu dispreț. Probabil că acest lucru se întâmplă deoarece britanicii au prea mult bun simț și nu se holbează la cei din jur. Jeanșii evazați sunt singurul articol vestimentar pe care nu l-aș purta niciodată din cauza părului meu. Îi ador dar ar reieși un look mult prea hippie, mult prea copilăresc”, a declarat Julia Sarr-Jamois pentru vogue.com.

Photo source: carolinesmode.com, alltheprettybirds.blogspot.com, hanneli.com, gastrochic.com;

Have I already told you about my favorite place in Bucharest? Maybe I mentioned it in this article here but I don’t think you still remember. This favorite area of mine starts from Arthur Verona Street and ends with Grădina Icoanei Park. Perhaps this is the main reason why almost all the pictures posted below were taken there. Two weeks ago I went (again) to Villa Rodizio for “Absolutely Fabulous Fashion & Vintage Fair – Spring Edition”. Young romanian designers, vintage pieces, good music, lots of cocktails – everything was almost the same as it had been in February (you can take a glimpse here for the Valentine’s Edition of this Fair), except for the weather. This time it was a beautiful, sunny day and the temperatures were rising above 25 degrees Celsius. Shortly before I dropped in at Villa Rodizio on the same day, I went to drink a coffee at Gargantua and there I run into a man whose songs we all used to “humm” when we were teenagers (a celebrity I could say), sitting and reading a book two tables away from me. I just couldn’t believe my eyes. He was so well-dressed and so relaxed that I didn’t recognize him when I first saw him. I’m curious if you can guess who I’m referring to (second picture). Same area but another day I detected a photoshooting in progres. I think that girl was dressed up and posing for her own fashion blog, with her friend helping her out with the pictures. I like the background they had chosen for the photoshooting: the Anglican Church. I truly hope that this phenomenon called “fashion blogs” would fall into place also here in Romania, the sooner, the better. Now moving on to another area, I came across Hundertwasser House. No, I’m not talking about this one here. This is an office building, located in northen Bucharest, on a back-alley, with walls painted in yellow, blue, orange and red. It’s not that ugly but it has something I don’t like and I do prefer the original bulding in Vienna. Well, this being said I would like to wish you all (in advance) Happy Easter! Hope you’ll spend a great weekend with your loved one’s!

V-am spus vreodată care este zona mea preferată din București? Parcă am menționat 2-3 lucruri despre acest subiect în articolul de aici dar cine își mai aduce aminte? Ei bine, ea începe din Arthur Verona și se termină cu Grădina Icoanei, făcând un scurt ocol pe la piața Lahovari. Tocmai de aceea mai toate pozele de mai jos sunt făcute în această zonă. Acum 2 săptămâni am fost din nou la Villa Rodizio pentru „Absolutely Fabulous  Fashion & Vintage Fair – Spring Edition”. Designeri tineri, piese vintage, muzică bună, cocktail-uri – o ediție foarte asemănătoare cu cea din luna februarie (despre care am scris aici), numai că afară vremea era superbă iar termometrele arătau 25 de grade Celsius. Tot în aceeași zi, cu puțin timp înainte de a merge la Villa Rodizio, am zăbovit la o terasă din apropiere, unde, la 2 mese distanță, am zărit un bărbat îmbrăcat la 4 ace (casual-elegant), al cărui stil vestimentar era extrem de bine adecvat locului în care se afla și momentului. E un personaj foarte cunoscut și sunt curioasă dacă puteți ghici despre cine e vorba (a doua poză). Eu una am rămas foarte plăcut surprinsă. Tot în aceeași zonă dar în altă zi am surprins un photoshooting pentru un blog de fashion, presupun. Mi-a plăcut domnișoara timidă pozată de prietenul ei în spatele Bisericii Anglicane. Sper din tot sufletul ca fenomenul blogurilor de fashion să prindă amploare și la noi pentru că, momentan, nu prea avem cu ce ne lăuda din acest punct de vedere. Schimbăm acum zona și ajungem în nordul capitalei, unde, pe o străduță lăturalnică am dat de Hundertwasser House de România (vă mai amintiți de excursia mea la Viena de acum 1 lună?). Hundertwasser House de România este, de fapt, o clădire de birouri colorată în galben, albastru, portocaliu și cărămiziu. După părerea mea, însă, este o copie mult prea puțin reușită a celei din Viena. În încheiere aș dori să vă urez (în avans) Paște fericit alături de cei dragi!!!