Umbra vântului

„Umbra vântului” este romanul pe care l-am descoperit în vara anului 2010 și datorită căruia am devenit, încet dar sigur, o mare fană a scriiturii lui Carlos Ruiz Zafon. În luna septembrie a acelui an urma să vad pentru prima dată Barcelona și aveam nevoie de o lectură diferită de cea a ghidurilor de călătorie. Aveam nevoie de o poveste prin intermediul căreia să-mi pot face o oarecare idee despre orașul pe care, de foarte mult timp, așteptam cu nerăbdare să-l vizitez. ”Umbra vântului” s-a dovedit, însă, a fi mult mai mult decât atât. La nici două luni după ce întorceam ultima filă a cărții, mă găseam pe străzile unei Barcelone pe care o cunoșteam ca-n palmă. Clădirile, palatele, străzile, piațetele, fântânile erau exact aceleași despre care citisem în romanul lui Zafon iar trecerea timpului nu făcuse decât să le accentueze frumusețea și misterul.Într-una din primele zile ale anului 1945 Daniel Sempere (nepotul librarului cu același nume din „Jocul îngerului”) ajunge pentru prima dată, condus de tatăl său, într-un loc straniu, ascuns de ochii lumii în inima orașului vechi al Barcelonei. Cimitirul Cărților Uitate era o bibliotecă labirintică, întunecată, un sanctuar al cărților care oglindeau sufletul celor care le-au scris și sufletul celor care le-au citit, le-au trăit și le-au visat. Legenda spunea că, atunci când cineva vizita pentru prima oară acel loc, trebuie să aleagă o carte, pe oricare ar prefera-o și s-o adopte, asigurându-se că nu va dispărea niciodată, că va rămâne vie pentru totdeauna. Daniel alege, fără să știe din ce motiv, „Umbra vâmtului” de Julian Carax, o ia acasă și chiar în aceeași seară o citește pe neclipite până la ultima filă. Obsedat de acea carte dar mai ales de autorul poveștii care se desprinde din paginile ei, Daniel încearcă să afle cine era Julian Carax și de ce, până atunci, nimeni nu părea să fi auzit de cărțile lui. La acestă din urmă întrebare va afla răspunsul mult mai repede decât și-ar fi putut imagina.

Un individ misterios care își spunea „Lain Coubert” cutreiere neobosit librăriile și bibliotecile din Europa în căutarea cărților lui Julian Carax pe care, dacă le găsea, le cumpăra, le fura sau le obținea prin orice mijloace pentru ca mai apoi să le arunce pe foc. În romanul „Umbra vântului” Lain Coubert era numele folosit de diavol. La doar câteva zile după ce află aceste lucruri, Daniel își dă seama că era urmărit de un străin al cărui chip rămânea întotdeauna ascuns în beznă și numai ochii i se zăreau în noapte, arzând ca jarul. Cu mâna dreaptă vârâtă în buzunarul unei jachete negre și cu un trabuc între buze, străinul părea a fi tot mai interesat de Daniel și de investigațiile pe care acesta le făcea în privința lui Julian Carax. Lain Coubert era mult mai real și mai periculos decât și-ar fi putut imagina Daniel.

La aproape 6 ani de la vizitarea Cimitirului Cărților Uitate, exact în ziua în care Daniel împlinea 16 ani, Lain Coubert își face apariția pe cheiurile portului Barcelonei și îi cere lui Daniel să-i predea cartea. Fața lui era doar o mască din piele neagră, cicatrizată, devorată de foc. Daniel refuză propunerea iar din acest punct povestea se întinde pe două planuri. Planuri principal îl urmărește pe tânărul Daniel în încercarea sa disperată de a salva acea carte care îl prinsese iremediabil în mrejele sale, pe străduțele întortocheate ale unei Barcelone chinuite încă de nemiloasa dictatură franchistă. Planul secundar îi aparține, fără doar și poate, copilăriei și adolescenței lui Julian Carax din anii de dinaintea Războiului Civil.

Julian Carax, chinuit de sărăcie și de o dragoste imposibilă, hotărăște să părăsească, cu ajutorul celui mai bun prieten al său, Barcelona pe când avea doar 19 ani (1919) și să se stabilească la Paris. La începutul anului 1921 este găsit pe străzile Parisului și salvat de către Irene Marceau, proprietara unei case de toleranță din Pigalle. La puțin timp după, începe să lucreze noaptea ca pianist în bordelul salvatoarei sale iar ziua să scrie într-o mansardă sumbră din cartierul Saint-Germain. În 1927 termină primul său roman, total ignorat de publicul larg. De aceeași soartă nefastă se vor bucura și celelalte 8 cărți alea sale publicate ulterior. În 1936, cu doar câteva săptămâni înainte de izbucnirea Războiului Civil, Julian se întoarce incognito în Barcelona iar după două luni e găsit mort și este înmormântat pe ascuns în cimitirul din Montjuic. Acela este momentul în care își face intrarea în scenă misteriosul Lain Coubert ducând în cârcă misiunea de a arde toate cărțile care purtau semnătura lui Julian Carax.

Însă nu acesta este, așa cum ați putea crede, personajul negativ al romanului. El apare cu mult timp în urmă, încă de pe vremea copilăriei lui Julian Carax, sub înfățisarea timidă și ursuză a fiului portarului de la colegiul San Gabriel, unde învățase Julian. „Javier…mișuna singur prin grădini și curți interioare, fără să intre în contact cu nimeni. De atâta rătăcit prin colegiu, ajunsese să știe pe de rost toate cotloanele edificiului, tunelurile din pivnițe, pasajele ce urcau în turnuri și tot soiul de tainițe labirintice de care nu-și mai amintea nimeni. Era lumea lui secretă, refugiul lui. Avea mereu un briceag sustras din sertarele lui taică-su și îi plăcea să sculpteze cu el figuri din lemn pe care le ținea în porumbarul colegiului. Tatăl său, Ramon, portarul, era veteran al războiului din Cuba, unde își pierduse o mână și (se zvonea cu oarecare răutate) testiculul drept, într-un foc de alice tras de însuși Theodore Roosevelt în asaltul de la Cochinos. Convins că trândăveala e mama tuturor relelor, Ramon „Un-singur-coi” (cum îl porecleau elevii) își însărcinase fiul să strângă într-un sac frunzele uscate din păduricea de pini și din curtea cu fântâni. Ramon era un om de treabă, cam butucănos și fatalmente condamnat să-și aleagă tovărășiile cele mai proaste. Cea mai rea dintre acestea era nevastă-sa. „Un-singur-coi” se căsătorise cu o namilă de femeie cu educație deficitară și cu aiureli de prințesă cu trăsături de spălătoreasă, căreia îi plăcea să se insinueze îmbrăcată sumar în ochii fiului ei și ai elevilor de la colegiu, motiv de haz și de stropșeală săptămânală. Numele ei de botez era Maria Craponcia, însă ea își spunea Yvonne, fiindcă i se părea mai de bon-ton. Yvonne avea obiceiul de a-și interoga fiul asupra posibilităților de avansare socială oferite de prieteniile pe care, credea ea, băiatul le lega cu crema societății barceloneze. Îl chestiona despre averea unuia sau altuia, închipuindu-se dichisită în mătăsuri, primită să ia ceaiul cu fursecuri în marile saloane din lumea bună. Javier încerca să-și petreacă în casă cât mai puțin timp cu putință și era recunoscător în sinea lui pentru treburile impuse de taică-su, oricât de grele ar fi fost. Orice pretext era nimerit ca să rămână singur, să evadeze în lumea lui secretă pentru a-și sculpta figurile din lemn. Când elevii îl vedeau de departe, unii râdeau sau azvârleau după el cu pietre.”

Mulți ani mai târziu, Javier Fumero își începe cariera ca pistolar în slujba FAI-ului (Federația Anarhistă Iberică), flirtează cu anarhiștii, comuniștii și fasciștii, înșelându-i pe toți, vânzându-și serviciile cui oferea mai mult iar după căderea Barcelonei, trece de partea învingătorilor și intră în corpul de poliție. În prezent era inspectorul-șef al Brigăzii Criminale. Încetul cu încetul, temutul inspector, asasin experimentat pornește și el pe urmele lui Daniel dar nu pentru a intra în posesia misterioasei cărți, ci pentru a da de urma unui vechi prieten.

În cazul romanului „Umbra vântului” nu vreau să vă dezvălui întreaga poveste. Am dorit doar să conturez cele 3 personaje importante și să va expun, în mare, despre ce e vorba în această carte. Sper doar că v-am trezit, câtuși de puțin, interesul și nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să vă urez lectură plăcută.

Soundtrack-ul îl gasiți aici!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Please enter your name, email and a comment.