Top 10 Cărți

013

Și cum nu mai scrisesem de foarte mult timp despre cărți (mai exact de vreo patru ani), m-am gândit să mă revanșez astăzi și să postez un ditamai articolul despre cele zece romane care mie una mi-au plăcut cel mai mult dintre toate cele pe care le-am citit vreodată.

Ce fel de cărți îmi plac mie? În primul rând acele cărți care mă obligă să deschid google-ul și să caut informații despre anumite evenimente pe care nu le stăpânesc, să deschid dex-ul (pe cel online ca mi-e mult mai ușor) și să caut definiția unor cuvinte de care n-am auzit niciodată. Îmi plac acele cărți a căror acțiune se desfășoară pe un fundal istoric, politic sau religios (sau toate trei la un loc) real și foarte bine definit în timp și spațiu. Îmi plac acele cărți care mă fac să simt că mă aflu în mijlocul acțiunii, că iau și eu cumva parte la ceea ce trăiesc personajele. Îmi plac acele cărți care îmi dau senzația că, după ce am întors ultima pagină, mi-am îmbogățit atât cultura generală, cât și vocabularul, în mod considerabil. Și nu în ultimul rând, îmi plac poveștile care mă emoționează – cu cât mai mult, cu atât mai bine.

Și cam asta au în comun toate cele zece romane de mai jos.

1. Copiii din miez de noapte – Salman Rushdie

Salman-Rushdie

Trebuie să încep prin a vă spune că Salman Rushdie este scriitorul meu preferat. I-am citit aproape toate cărțile și chiar are destul de multe publicate și traduse în limba română. Dintre acestea, preferatele mele sunt: „Copiii din miez de noapte”, „Ultimul suspin al maurului” și „Joseph Anton: Memorii” (mai multe aici), cărți pe care eu personal le consider adevărate opere de artă (literară). Insă cea care mi-a făcut cunoștință cu acest autor și datorită căreia m-am îndrăgostit iremediabil de scriitura lui a fost „Versetele satanice”, extrem de controversatul roman care este în continuare considerat de foarte mulți o blasfemie la adresa Islamului și care i-a adus condamnarea la moarte din partea ayatolahului Rudollah Komeini (14 februarie 1989).

„Copiii din miez de noapte” este un roman încărcat de misticism, magie, de mii de imagini care îi dansează cititorului prin fața ochilor. La miezul nopții dintre 14 și 15 august 1947, data la care India își proclama independența față de Marea Britanie, se nasc 1001 copii, toți înzestrați cu puteri supranaturale. Saleem Sinai este unul dintre ei, un copil care are puterea să ghicească gândurile oamenilor și care, mai târziu, poate să simtă, prin nasul proeminent, mirosul frumuseții, al dragostei sau urii, al tuturor sentimentelor umane. Povestea lui se împletește perfect cu povestea independenței Indiei, formarea Pakistanului și proclamarea independenței statului Bangladesh – cartea fiind plină de referințe politice, istorice și religioase (islam și hinduism).

„M-am născut în orașul Bombay…cândva demult. Nu, nu merge, n-am cum să scap de dată: m-am născut la maternitatea doctorului Narlikar pe data de 15 august 1947. La ce oră? Contează și ora. Fie: noaptea. Nu, e important să fii mai…De fapt, când a bătut de miezul nopții. Limbile ceasului s-au împreunat respectuos la nașterea mea. Of, hai, zi-i odată: exact în clipa când India a ajuns independentă, am venit și eu pe lume. S-a gâfâit zdravăn în jurul meu. Iar dincolo de geamuri, focuri de artificii și lume ca la urs. După câteva clipe, taică-miu și-a scrântit degetul mare de la picior, dar accidentul lui a fost un fleac pe lângă ce mi se întâmplase mie în acel moment al beznei, căci, din cauza tiraniilor oculte ale ceasurilor care salutau cumpătat, fusesem încătușat misterios de istorie, cu destinele indisolubil legate de cele ale țării mele. Pe durata următoarelor trei decenii nu mai aveam cum să scap. Ursitoarele îmi ghiciseră viitorul, ziarele îmi anunțaseră apariția, politicienii îmi confirmaseră autenticitatea. Nu mi se dăduse voie să spun nimic în chestiunea asta. Eu, Saleem Sinai, poreclit ulterior Mucea, Pocilă, Cheliosul, Smârcâici, Buddha și chiar Țăndărel-de-Lună, mă încâlcisem adânc în Soartă – o implicare primejdioasă, în cel mai bun caz. Iar pe vremea aia nu puteam nici măcar să-mi șterg nasul.”

Mai multe aici.

 

2. Jocul îngerului – Carlos Ruiz Zafon

carlos ruiz zafon

„Jocul îngerului” este primul roman din tetralogia „Cimitirul cărților uitate” și totodată cel care mie mi-a plăcut cel mai mult (bine, încă nu l-am terminat de citit pe ultimul: „Labirintul spiritelor”, care a fost publicat de puțină vreme la noi). Toate cele patru cărți reprezintă în primul rând o odă închinată Barcelonei anilor cupriși între 1917 și 1964 și magiei cărților.

„Dragă David, viața e făcută din mari speranțe. Când vei fi pregătit să ți le preschimbi pe ale dumitale în realitate, ia legătura cu mine. Eu te voi aștepta.”

Într-o zi din luna decembrie a anului 1917, pe când avea doar 17 ani, David Martin publica prima lui poveste pe ultima pagină a ziarului „La Voz de la Industria”. Însă, deși talentul său de scriitor era incontestabil, soarta se dovedește a fi extrem de potrivnică cu el. Câțiva ani mai târziu – orfan, falit, bolnav și obsedat de o iubire imposibilă – David primește din partea unui editor misterios oferta de scrie o carte cum n-a mai existat vreodată în schimbul căreia i se promite nu doar o avere, ci chiar mult mai mult decât atât. De aici încolo acțiunea se transformă într-una labirintică și te va ține în suspans până la ultima filă.

Întreaga poveste aici.

 

3. Și munții au ecou – Khaled Hosseini

KHALED hosseini

Aici mi-a fost destul de greu să aleg. Toate cele trei romane ale lui Khaled Hosseini („Vânătorii de zmeie”, „Splendida cetate a celor o mie de sori” și „Și munții au ecou”) s-ar putea afla pe locul trei în clasamentul meu (propriu și personal), poveștile lor fiind în egală măsură extrem complexe, puternice și emoționante, cu personaje magistral construite. Dar dacă ar fi să aleg doar una singură dintre toate cele trei, aș alege-o pe ultima.

Prima carte scrisă de acest autor pe care am citit-o a fost „Vânătorii de zmeie” (mai multe găsiți aici), cel mai probabil principala favorită a celor care sunt familiarizați cu Hosseini. Dacă cele mai multe dintre romanele lui Rushie ne povestesc despre India, iar ale lui Zafon despre Barcelona, poveștile lui Hosseini sunt despre Afganistanul ultimilor 50 de ani: despre sfârșitul monarhiei care a durat 40 de ani și instaurarea Republicii, despre lovitura de stat comunistă (1978), războiul civil, instaurarea dominației talibane, al-Qaeda și atacurile din 11 septembrie. Pe fundalul acestor evenimente politice și istorice, Hosseini ne vorbește despre importanța familiei, a prieteniei și a devotamentului.

„Și munții au ecou” este un pic diferită de primele două cărți ale autorului. Familia este tema principală a romanului care este compus din nouă capitole, cu nouă povestitori diferiți și care urmărește diversele personaje și ramificațiile vieților acestora, alegerile și iubirile fiecăruia de-a lungul mai multor generații, peste tot în lume: Shadbagh (sat ficțional, din farsi = „grădina fericirii), Kabul, Paris, Insula Tinos (Grecia), San Jose (California) și Peshawar (orașul din Pakistan unde a fost fondată în anul 1988 organizația teroristă al-Qaeda de către Osama bin Laden).

„Lumea, în general, nu vede ce se află înăuntrul tău, nu dă nici doi bani pe speranțele, visele, necazurile tale, care rămân ascunse dincolo de piele și oase. Frumusețea este un dar imens, nemeritat, oferit la întâmplare și în mod absurd.”

Mai multe aici.

 

4. Middlesex – Jeffrey Eugenides

middlesex

„M-am născut de două ori: prima dată ca fetiță, în Detroit, într-o zi remarcabil de senină din ianuarie 1960, și apoi din nou, în adolescență, de data asta ca băiat, într-un salon de urgențe de lângă Petosky, Michigan, în august 1974.”

„Middlesex” este un roman extrem de diferit. Nu am mai citit niciodată ceva asemănător. De-a lungul a trei generații și două continente, acțiunea pornește din portul Smirna (actualul Izmir) pentru a ajunge pe străzile crimei din Detroit, intersectând evenimente istorice și destine personale.

În septembrie 1922 un cuplu tânăr de greci părăsește satul în care locuia (lângă Bursa – la momentul respectiv teritoriu grecesc), fugind din calea trupelor turcești, care sub comanda lui Mustafa Kemal – ulterior extrem de vestitul Atatürk – aveau să cucerească foarte curând ultimele teritorii de care militarul turc mai avea nevoie pentru a fonda (un an mai târziu) Republica Turcia. Cei doi ajung în portul Smirna și se îmbarcă spre America. Pe vapor se căsătoresc  iar odată ajunși pe celălalt continent își vor construi o viață de familie aparent normală, încercând în același timp să ascundă un secret monstruos. Cei doi tineri care părăsesc Grecia în 1922 sunt, de fapt, frate și soră.

Naratorul și totodată personajul principal al romanului, Cal(liope) Stephanides, este nepotul cuplului care deschide acțiunea și suferă de o anomalie genetică rară pe care o va descoperi abia în adolescență. Urmărirea prin timp și spațiu a mutației genetice se transformă in saga familiei de greci americani Stephanides – o cronică a emigrării și asimilării.

Chiar dacă extrem de tumultos, impertinent și deseori șocant, „Middlesex” este în primul rând unul dintre cele mai emoționante romane pe care le-am citit vreodată, punând accentul pe reinventarea identității (grecii devin americani, femeia devine bărbat) și pe dreptul inalienabil de a fi noi însine.

 

5. Poveste despre dragoste și întuneric – Amos Oz

amos oz

„Când eram mic, dorința mea era să mă fac o carte, nu scriitor.”

Anul trecut am fost pentru prima dată în Israel (și am scris despre asta aici). Inițial am avut un sentiment de debusolare totală. Imediat după ce m-am întors din această vacanță am citi romanul „Poveste despre dragoste și întuneric” iar piesele unui puzzle extrem de greu de deslușit au început să se așeze de la sine la locurile lor, formând o imagine de ansamblu a lucrurilor pe care această țară mi le-a transmis. Formarea statului Israel, mandatul britanic pentru Palestina, conflictul dintre israelieni și palestinieni (în particular) și evrei și arabi (în general) sau divizarea Ierusalimului atât din punct de vedere religios, cât și politic sunt doar câteva dintre subiectele pe care le-am înțeles cu adevărat citind această carte și care mă făcuseră foarte curioasă în urma vacanței în Israel.

„Poveste despre dragoste și întuneric” este autobiografia celui mai important prozator și eseist israelian, Amos Oz (n.1939) purtându-ne într-o călătorie seducătoare prin copilăria și adolescența sa petrecute pe străzile toropite de căldură ale Ierusalimului anilor ’40 și ’50, prin istoria neașezată a Israelului aflat la răscrucea vremurilor și prin tumultul vieții de familie alături de o mamă romantică și visătoare și de un tată logic și sobru, antrenați în nesfârșite discuții intelectuale.

„Casa era plină-ochi cu cărți. Tata putea citi în șaisprezece sau șaptesprezece limbi și vorbea unsprezece (toate cu accent rusesc). Mama vorbea patru sau cinci limbi și citea în șapte sau opt. Vorbeau între ei în rusă sau polonă când nu voiau să pricep eu (adică în cea mai mare parte a timpului). Din considerente culturale citeau mai ales în germană și engleză și presupun că visau în idiș. Insă pe mine mă învătau o singură limbă, ebraica. Poate se temeau că, dacă știu mai multe limbi, o să fiu și eu vulnerabil la lingușelile Europei, continentul ăsta minunat și ucigaș.” 

Prins între cele două lumi, cea dinauntrul și cea din afara căminului părintesc, copilul Amos simte greutatea trecutului și a prezentului apăsându-i umerii, iar prin ochii săi de martor inocent și curios devenim și noi, cititorii, martori la nașterea unei națiuni: proclamarea independenței Statului Israel are loc pe data de 14 mai 1948, o victorie crucială pentru un popor atât de neîndreptățit.

„…și am sărit în pantaloni, dar nu m-am mai obosit să-mi pun cămașă sau pulover și am țâșnit pe ușă și un vecin sau un străin m-a cules de jos ca să nu fiu călcat în picioare și am fost trecut din mână în mână până ce am aterizat pe umerii tatei, aproape de poarta noastră din față. Tata și mama stăteau acolo îmbrățișați ca doi copii pierduți în pădure, așa cum nu i-am mai văzut nici înainte, nici după aceea, și pentru o clipă am fost între ei, în îmbrățișarea lor, și peste o clipă eram înapoi pe umerii tatei, iar tatăl meu cel foarte cult și politicos stătea acolo strigând cât îl țineau bojocii, nu vorbe sau jocuri de cuvinte sau lozinci sioniste, nici măcar strigăte de bucurie, ci un singur strigăt lung și dezgolit, ca înainte să se fi născocit cuvintele.”

Însă imediat după aceea Liga Arabă și organizațiile palestiniene au respins decizia de proclamare a independenței. Șase state arabe au declanșat „Războiul arabo-israelian din 1948”, eveniment care pune bazele interminabilului conflict arabo-israelian și care avea ca scop distrugerea Israelului și „aruncarea evreilor în mare”.

Cartea (care are 600 de pagini) se încheie cu sinuciderea mamei autorului pe când acesta avea doar 13 ani.

„Mama și-a pus capăt vieții în apartamentul surorii ei, pe strada Ben Yehuda, la Tel Aviv, în noaptea dintre sâmbătă și duminică, pe 6 ianuarie 1952. În acel moment în țară era o dispută isterică, dacă trebuie sau nu ca Israelul să ceară și să accepte despăgubiri din partea Germaniei în privința proprietăților evreilor uciși în vremea lui Hitler.”

Așadar, „Poveste despre dragoste și întuneric” nu este doar un roman despre cei mai importanți ani din istoria și politica Statului Israel, despre pasiunea pentru lectură, despre viața evreilor în patria lor sau în lumea largă sau despre zbuciumul vieții de zi cu zi, ci și un roman închinat mamei lui Amos Oz despre care acesta scrie cu emoție și compasiune.

 

6. Miezul nopții în cartierul felinarelor stinse – George Cornilă

george cornila

Autorul acestui roman provine din același oraș din care provin și eu, ne-am născut în același an, am fost colegi de liceu și mai suntem și amici pe deasupra. Dar nu acestea sunt motivele pentru care cartea lui se află în acest clasament, chiar dacă trebuie să recunosc faptul că, dacă nu l-aș fi cunoscut pe George, cel mai probabil că n-aș fi ajuns niciodată să citesc această carte sau să aud măcar de existența ei. Însă, de-ndată ce am pus mâna pe ea și am început să citesc primele rânduri, m-a fascinat atât de tare, încât am terminat-o în doar două zile și asta în condițiile în care vorbim aici de un roman de aproximativ 500 de pagini și deloc ușurel, ba chiar dimpotrivă.

„Posedând un nucleu amigdalian supradezvoltat, nostalgia trecutului era marea constantă a vieții mele, eram bolnav de amintiri, vrăjit de farmecul anilor trecuți, plini de fericire ratată. Știam însă că, peste alți ani, îmi voi aminti cu jind de vremurile prezente cu același gust dulce-amărui”. 

„Miezul nopții în cartierul felinarelor stinse” spune povestea a trei prieteni olandezi, ale căror destine, dileme existențiale, procese de conștiință, alegeri, bucurii, regrete și frici se întrepătrund cu cele ale unor personaje secundare dezrădăcinate, care și-au lăsat în urmă patria pentru a-și îndeplini visurile sau, pur și simplu, din dorința de a duce un trai mai bun fiind atrase de mirajul, numărul infinit de posibilități și spiritul permisiv ale Amsterdamului, orașul tuturor simțurilor. Călătorim, astfel, pe canalele limpezi și câmpurile nesfârșite ale orașului Woerden, prin periferiile ticsite cu emigranți și tineri problematici proveniți din familii disfuncționale și printre zgârie-norii din sticlă și metal și prin portul Rotterdamului, pe străduțele minuscule, prin canalele ramificate și prin catacombele cavernoase ale Amsterdamului, prin fața vitrinelor din De Wallen (red-light district), pe deasupra deșertului cu nisip din praf de aur al Libiei și prin moscheele cu minarete albastre, maidanele prăfuite, piețele multicolore, casele de lut, mahalalele terasate ale orașului Tripoli, măcinat sub povara grea a nedreptei dictaturi instaurate de regimul Gaddafi, prin orașele distruse de războiul din fosta Iugoslavie, pe străzile pietruite și printre clădirile vechi, încărcate de istorie, ale Tallinn-ului, capitala unei țări în permanență zguduită de tensiunile dintre ruși și estonieni – așadar, un adevărat festin pentru iubitorii de călătorii, cultură și istorie.

Mai multe aici.

Interviul meu cu autorul acestei cărți aici.

 

7. Toată lumina pe care nu o putem vedea – Anthony Doerr

anthony doerr

„Bineînțeles, copii, creierul stă în beznă totală. Plutește într-un lichid transparent înăuntrul craniului, niciodată în lumină. Și totuși, lumea pe care o construiește în minte e plină de lumină. Dă pe dinafară de culoare și mișcare. Deci copii, cum de reușește creierul, care trăiește fără o scânteiere măcar, să construiască pentru noi o lume plină de lumină? Deschideți ochii și vedeți cu ei tot ce puteți înainte să se închidă pe vecie.”

Iunie 1940

Marie-Laure LeBlanc este o fetiță de 12 ani din Paris rămasă oarbă încă de la vârsta de 5 ani și care locuiește cu tatăl ei. Acesta își împarte viața între Muzeul de Istorie Națională, unde lucrează ca lăcătuș, și casă, unde încearcă să-și învețe fiica să se descurce în lumea întunecată a umbrelor construindu-i o machetă din lemn a orașului. Pe 15 iunie 1940 nemții cuceresc Parisul și toată lumea încearcă să părăsească orașul. Marie și tatăl ei reușesc să se refugieze în Saint-Malo (nord-vestul Franței) la un unchi considerat nebun și în grija căruia ea va rămâne după ce tatăl său este arestat. Insă, înainte de a părăsi Parisul, tatălui îi este încredințat de către directorul muzeului la care lucra un diamant de o valoare inestimabilă pentru a-l ascunde de naziști – „Marea de Flăcări”, despre care legenda spune că cel care se află în posesia lui devine nemuritor, în timp ce cei din jurul lui mor.

Plutonierul-major Reinhold von Rumpel are 41 de ani, este specialist în diamante iar țelul lui în viață este să găsească „Marea de Flăcări” pentru a intra în grațiile Führer-ului (Hitler plănuia la momentul respectiv să transforme orașul Linz în capitala culturală a lumii și să deschidă acolo un muzeu lung de un kilometru care să adăpostească cele mai desăvârșite opere de artă).

Werner Pfennig este un băiat orfan din Essen. Cu părul alb ca zăpada și ochii albaștri ca cerul, acesta întruchipează tot ce are rasa ariană mai pur. E însă mărunțel, aproape lipsit de impulsuri violente și posesor al unei inteligențe sclipitoare și al unei înclinații spre tehnică și inginerie fabuloase, construind de unul singur un radio. Aceste atribute îi sunt observate de un oficial al regimului care îl trimite să studieze la Institutul Național Politic de Educație de lângă orașul Naumburg iar doi ani mai târziu, în 1942, e trimis pe front, în Europa de Est, în căutarea partizanilor care transmit mesaje prin radio.

August 1944

Pe data de 7 august 1944 orașul istoric fortificat Saint-Malo (considerat până atunci perla Bretaniei) este bombardat și distrus aproape în totalitate de către trupele americane care primiseră falsa informație conform căreia în interiorul zidurilor orașului s-ar fi aflat mii de naziști. În momentul bombardamentului toate cele trei personaje se află în Saint-Malo iar ulterior destinele lor se vor intersecta.

„Culoare – încă un lucru la care oamenii nu se aşteaptă. În imaginaţia ei, în vise, totul e colorat. Clădirile muzeului sunt bej, cafenii, castanii. Oamenii de ştiinţă sunt lila, galben-lămâi şi maro- roşcăţiu. Coardele unui pian lenevesc în difuzorul radioului fără fir din ghereta paznicului, proiectând zone intense de negru şi nuanţe complicate de albastru pe coridorul ce duce spre camera cheilor. Clopotele bisericii lunecă pe lângă ferestre în arcuiri de bronz. Albinele sunt argintii. Porumbeii sunt roşcovani, arămii şi uneori aurii. Chiparoşii uriaşi pe lângă care trece cu tatăl ei, în plimbarea lor matinală, sunt nişte caleidoscoape sclipitoare, fiecare ac un poligon de lumină. Nu are amintiri cu mama ei, dar şi-o imaginează albă, o strălucire mută. Tatăl ei radiază o mie de culori, opal, roşu-căpşună, ruginiu-închis, verde-crud; un miros de ulei şi metal, senzaţia de cheie potrivită în yală, zornăitul cheilor lui de pe inel în timp ce merge. E verde oliv când vorbeşte cu un director de secţie, o serie de portocaliuri tot mai intense când vorbeşte cu Mademoiselle Fleury de la sere, roşu viu când încearcă să gătească. Nuanţa safirului strălucitor seara, când se aşază la masa de lucru, fredonând în surdină în timp ce lucrează, cu vârful ţigării lucind într-un albastru iridiscent.”

 

8. Cel mai iubit dintre pământeni – Marin Preda

marin preda

Și acum să ne întoarcem puțin la anii de liceu, când mie nu mi-a plăcut mai nimic de pe lista de lecturi obligatorii (singura excepție fiind doar „Patul lui Procust”), dar totuși am citit toate cărțile alea până la ultima filă pentru că na….trebuia să trec anul și să termin liceul (am fost la profil de filologie iar dirigul meu era cel mai respectat și dedicat – adesea și cel mai absurd – profesor de limba și literatura română din județ). Pe la sfârșitul liceului am citit „Cel mai iubit dintre pământeni”, roman peste care am dat întâmplător în biblioteca bunicilor mei și care nu se afla pe lista aia blestemată cu lecturi obligatorii. Asta a fost prima carte care m-a fascinat cu adevărat și pe care am devorat-o din scoarță-n scoarță chiar dacă are 1200 de pagini (da, n-am adăugat un „0” din greșeală) iar multe dintre subiectele pe care autorul le tratează aici sunt destul de greoaie pentru un adolescent care n-a prins decât ultimii trei ani din epoca comunistă.

„Cel mai iubit dintre pământeni” este în primul rând (din punctul meu de vedere) un roman politic, cel mai curajos care s-a scris și publicat pe vremea comunismului, și este considerat o critică violentă la adresa regimului. Pentru acest curaj nebun Marin Preda avea să plătească cu prețul vieții, fiind găsit mort (la doar două luni – 15 mai 1980 – după publicarea romanului și cu puțin timp înainte de a împlini 58 de ani) în camera sa din Casa de Creație a Scriitorilor de la Mogoșoaia. Iar în al doilea rând este un roman de dragoste, punându-se accentul pe ideea fericirii prin iubire („…dacă dragoste nu e, nimic nu e!”).

În 1947 Victor Petrini avea 25 de ani și era asistent universitar la catedra de filosofia culturii într-un oraș din Transilvania. 10 ani mai târziu ajunge la închisoare și, în așteptarea procesului, scrie romanul vieții lui, cu sentimentul că o carte este un fenomen tot atât de miraculos și fatal ca și celelalte fenomene mari ale existenței: nașterea, moartea.

„Nu îți cere niciodată iertare pentru sentimentele pe care le afișezi. Atunci când faci acest lucru tu îți ceri practic iertare pentru adevărul din tine. Și puțini oameni au puterea să pună în palma altcuiva emoții, într-o lume plină de măști și suflete goale. Sunt puține lacrimi sincere pe pământ.”

 

9. Cel care mă așteaptă – Parinoush Saniee

parinoush saniee

În adolescență protagonista romanului, Masumeh, se îndrăgostește de un tânăr în drumul ei spre școală. Deși relația lor este inocentă – cei doi abia dacă îndrăznesc să schimbe câteva priviri – iubirea îi este descoperită iar ea ajunge să fie măritată cu forța. Din fericire, se nimerește să aibă un soț frumos și cult care o încurajează să-și continue studiile, să adopte câte puțin din comportamentul și aspirațiile femeilor occidentale și care, spre deosebire de bărbații din propria ei familie, nu încearcă să-i controleze viața pas cu pas. Treptat Masumeh descoperă că soțul ei are cu totul alte preocupări decât familia și că idealurile și obiectivele sale politice îi pun viața în pericol, forțând-o pe ea să trăiască într-o continuă stare de îngrijorare și neliniște: el era marxist și făcea parte dintr-o organizație care își dorea înlăturarea de la putere a Șahului. Bun, am uitat să precizez că ne aflăm (ca spațiu și timp) în Teheranul de la sfârșitul anilor ’70.

O altă precizare foarte importantă o constituie faptul că acest roman nu prea poate fi înteles și savurat la adevărata lui valoare dacă cititorul nu este familiarizat cu câteva generalități din istoria Iranului anilor cuprinși între 1941 și 1988 și cu câteva particularități ale Revoluției Islamice din ianuarie 1979, în urma căreia Șahul a fost obligat să părăsească țara iar ayatollahul Ruhollah Khomeini (care se va dovedi ulterior cel mai de temut dușman al propriului său popor și totodată cel care a forțat întregul Orient Mijlociu să facă mulți pași înapoi) se întoarce din exil, dizolvă monarhia, instaurează Republica Islamică și se autoproclamă Liderul Suprem.

Deși romanul conține multe referințe istorice și politice, povestea sa este una emblematică pentru destinul femeilor din Iranul anilor ’60, ’70 și ’80. Evenimentele debutează în 1979, cu puțin timp înaintea izbucnirii revoluției, și se concentrează asupra vieții uneie femei obligate să se descurce singură, cu trei copii, într-un oraș dezbinat de conflicte politice și religioase, aflat într-o permanentă stare de instabilitate.

„Adesea mă întreb ce mi se cuvine cu adevărat și dacă am avut vreodată ceva care să-mi fie destinat mie sau dacă, dimpotrivă, n-am făcut decât să particip, să fiu victima destinului pe care l-au avut bărbații din viața mea, a idealurilor și obiectivelor lor. Fusesem sacrificată pentru onoarea tatălui meu și a fraților mei, plătisem pentru idealurile soțului meu și a alegerilor lui de erou și, de asemenea, pentru datoriile față de țară ale copiilor mei. Dar eu cine eram? Soția unui criminal, a unui trădător al țării sale sau a unui activist care luptă pentru libertate? Mama unui mujahedin? Sau mama disperată a unui soldat, luat prizonier și apoi eliberat? De câte ori, în viața mea, reușisem să mă ridic de jos și fusesem doborâtă din nou la pământ și zdrobită, știind că n-am meritat-o niciodată? Nu fusesem niciodată lăudată și aclamată pentru însușirile mele și forța mea, ci pentru cele ale bărbaților mei și, la fel, reproșurile și acuzațiile nu depinseseră de mine și de greșelile mele, ci de cele presupuse ale soțului și fiilor mei. Era ca și cum eu n-aș exista, ca și cum n-aș avea nici un drept. Când trăisem și muncisem pentru mine însămi? Când avusesem dreptul să decid? Când fusesem întrebată ce îmi doream cu adevărat?”

Mai multe aici.

 

10. Tangoul Vechii Gărzi – Arturo Perez-Reverte

arturo perez-reverte

Bun, am ajuns și la ultima carte din lista mea. „Tangoul Vechii Gărzi” este cea mai ușoară dintre cele despre care am vorbit în acest articol. Nu-ți lasă sentimentul că ți-ai îmbogățit considerabil cultura generală după ce ai întors ultima filă, că ai dezlegat nu-știu-ce mistere imposibile, că ai învățat încă vreo 100 de cuvinte noi sau că ai asistat la niște evenimente istorice, politice și religioase care au schimbat iremediabil cursul lumii (așa cum se întâmplă în cazul tuturor celor nouă cărți de mai sus). Și da, ca profunzime cel mai probabil e ca alte romane (dintre cele pe care le-am citit) să fi meritat cu vârf și îndesat să-i fi luat locul în acest clasament. Însă, povestea este atât de frumoasă și încărcată de un erotism atât de fin și palpabil iar cele două personaje principale (în special cel masculin) sunt conturate atât de elegant, încât chiar nu aveam cum s-o las deoparte. Dacă la asta mai adaug și faptul că am citit această carte de patru ori în ultimii patru ani (și scriind acum din nou despre ea și amintindu-mi atât de clar acțiunea, care, în aproape 450 de pagini, curge fără nici măcar un moment de lâncezeală, cred că o voi citi din nou foarte curând), reiese destul de clar că „Tangoul Vechii Gărzi” este un roman foarte drag mie.

„ – O femeie nu este niciodată doar o femeie, dragă Max. Este, de asemenea – și mai ales – bărbații pe care i-a avut, îi are și i-ar putea avea. Nici una nu poate fi înțeleasă fără ei. Și cine are acces la acest dosar posedă cheia seifului. Resortul secretelor ei.”

O poveste absolut superbă din punctul meu de vedere care ne poartă prin mahalalele Buenos Aires-ului, prin fermecătoarea Nisa de dinaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, prin restaurantele și hotelurile rafinate monegasce și prin piețele și pe străduțele orașului italian Sorrento, având ca laitmotiv istoria fascinantă a tangoului argentinian, care, la sfârșitul anilor ’20, subjuga o lume întreagă. Iar ca o mică paranteză: acțiunea romanului se petrece între 1928 și 1966 (probabil cei mai tulburători și fermecători ani al ultimului deceniu).

„În alte vremuri toți cei asemenea lui aveau câte o umbră. Și el a fost cel mai bun dintre toți. Întotdeauna a ținut ritmul impecabil pe ringul de dans, cu mâinile potolite și agile în afara ringului, iar pe buze, fraza potrivită, replica potrivită, strălucitoare. Asta făcea să le fie simpatic bărbaților și să fie admirat de femei. Pe atunci, în afară de dansurile de salon cu care își câștiga traiul – tangou, foxtrot, boston – stăpânea ca nimeni altul arta de a aprinde focuri artificiale prin vorbe și de a desena peisaje melancolice prin tăceri. De-a lungul unor ani lungi și rodnici, rareori și-a greșit ținta: era greu ca o femeie de condiție bună, indiferent de vârstă, să-i reziste la ceaiul dansant de la un Palace, un Ritz sau un Excelsior, pe o terasă de pe Riviera sau în salonul de dans al unui transatlantic. Făcuse parte din categoria aceea de oameni ce puteau fi întâlniți dimineața într-o cofetărie, în frac, invitând la micul dejun servitorii casei unde în seara dinainte fusese la un bal sau la o cină. Avea acest dar – sau această inteligență. Fusese, de asemenea, capabil, cel puțin o dată în viață, să pună pe o masă de cazinou tot ce avea și să se întoarcă acasă pe platforma unui tramvai, ruinat și fluierând cu aparentă indiferență <Bărbatul care a spart banca la Monte-Carlo>. Și când își aprindea o țigară, își făcea nodul la cravată sau își trăgea manșetele duble, bine călcate, ale cămășii, o făcea cu atâta eleganță, încât poliția nu a îndrăznit niciodată să-l aresteze dacă nu-l prindea asupra faptului.”

Mai multe aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Please enter your name, email and a comment.