Tangoul Vechii Gărzi

„Tangoul Vechii Gărzi” spune povestea dansatorului monden Max Costa, gentleman-ul perfect și totodată hoț cu mănuși albe și gigolo irezistibil care se află, timp de aproape patru decenii, într-o permanentă vânătoare și pândă, ambele presărate cu aventuri pe muchie de cuțit, riscuri extreme, minciuni, cuceriri, trădări, adulter și complicitate. Vorbim aici despre o poveste magistral construită (ca și personajul ei principal, de altfel), care curge neîntrerupt fără momente de lâncezeală, plină de suspans și nerv și care ne poartă prin mahalalele Buenos Aires-ului, prin fermecătoarea Nisa de dinainte izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, prin restaurantele și hotelurile rafinate monegasce și prin piețele și pe străduțele orașului italian Sorrento. Iar toate acestea pe fundalul unor schimbări politice majore (perioada interbelică, Războiul Civil din Spania și anii premergători și ulteriori războiului care a devastat Europa de la un capăt la altul) și având ca laitmotiv istoria fascinantă a tangoului argentinian, care, la sfârșitul anilor ’20, subjuga o lume întreagă.

„În alte vremuri toți cei asemenea lui aveau câte o umbră. Și el a fost cel mai bun dintre toți. Întotdeauna a ținut ritmul impecabil pe ringul de dans, cu mâinile potolite și agile în afara ringului, iar pe buze, fraza potrivită, replica potrivită, strălucitoare. Asta făcea să le fie simpatic bărbaților și să fie admirat de femei. Pe atunci, în afară de dansurile de salon cu care își câștiga traiul – tangou, foxtrot, boston – stăpânea ca nimeni altul arta de a aprinde focuri artificiale prin vorbe și de a desena peisaje melancolice prin tăceri. De-a lungul unor ani lungi și rodnici, rareori și-a greșit ținta: era greu ca o femeie de condiție bună, indiferent de vârstă, să-i reziste la ceaiul dansant de la un Palace, un Ritz sau un Excelsior, pe o terasă de pe Riviera sau în salonul de dans al unui transatlantic. Făcuse parte din categoria aceea de oameni ce puteau fi întâlniți dimineața într-o cofetărie, în frac, invitând la micul dejun servitorii casei unde în seara dinainte fusese la un bal sau la o cină. Avea acest dar – sau această inteligență. Fusese, de asemenea, capabil, cel puțin o dată în viață, să pună pe o masă de cazinou tot ce avea și să se întoarcă acasă pe platforma unui tramvai, ruinat și fluierând cu aparentă indiferență <Bărbatul care a spart banca la Monte-Carlo>. Și când își aprindea o țigară, își făcea nodul la cravată sau își trăgea manșetele duble, bine călcate, ale cămășii, o făcea cu atâta eleganță, încât poliția nu a îndrăznit niciodată să-l aresteze dacă nu-l prindea asupra faptului.”

1966. Sorrento, Italia. Max Costa are 64 de ani și este șoferul medicului elvețian Hugentobler, pe care, într-o dimineață de toamnă, îl conduce în port de unde acesta urmează să plece într-o călătorie spre lacul Garda, în împrejurimile căruia se afla sanatoriul al cărui proprietar era. La întoarcere, Max observă într-o piațetă din centrul orașului un chip oarecum familiar, îmbătrânit de trecerea anilor (ca și propriul său chip, de altfel) dar care îi readuce în minte amintiri demult uitate, senzații puternice din trecut care par mai autentice și mai prezente ca niciodată. Era vorba de chipul unei femei extrem de frumoase pe care nu-l mai văzuse de 29 de ani.

Noiembrie 1928. Bordul transatlanticului Cap Polonia. Renumitul compozitor spaniol Armando de Troeye traversează oceanul, călătorind de la Madrid la Buenos Aires, alături de mult mai tânăra sa soție în scopul compunerii unui tangou memorabil. Nefiind vreun mare împătimit al dansului, compozitorul își încurajează seară de seară soția să iasă pe ringul de dans alături de dansatorul profesionist al vaporului, însărcinat să se ocupe de doamnele de la clasa întâi care călătoreau fără pereche sau ai căror parteneri nu dansau. Astfel, scânteia care aprinde fitilul dintre Max Costa și Mecha Inzunza se produce imediat.

El – un tânăr extrem de chipeș și cu maniere deosebit de elegante, care se născuse în urmă cu 26 de ani într-un cartier mărginaș și sărac din Buenos Aires și care emigrase în adolescență în Spania unde lucrase ca băiat de serviciu la hotelul Ritz din Barcelona, pentru ca mai apoi să se înroleze în Legiunea Străină pentru a face rost de bani. Sfârșitul carierei militare a tânărului legionar înrolat în compania a 13-a din regimentul de infanterie al Legiunii Străine vine după cinci luni, când acesta e rănit în partea stângă a toracelui de un glonț care îi lasă o cicatrice în formă de stea. Urmează cinci ani destul de tulburi petrecuți prin cabaretele și localurile de categorie inferioară din Paris, hotelurile din sudul Franței și la bordul vaselor de croazieră, timp în care Max se autoeducă și se cizelează constant, devenind ceea ce era în prezent – un gentleman perfect. Ea – o femeie deosebit de frumoasă ce provenea dintr-o familie înstărită și care se căsătorise cu un bărbat cu 20 de ani mai în vârstă decât ea.

Sfârșitul anilor ’20 marchează perioada în care tangoul începea să facă ravagii în marile saloane din Europa. Numai că nu era vorba despre tangoul autentic, original („Mai rapid. Interpretat de muzicanți care cântă după ureche. Mai mult lasciv decât elegant, ca să-l definesc așa, pe scurt. Cu pauze bruște și schimbări de pași de la o figură la alta. Dansat de prostituate și proxeneți.”). Iar Armando de Troeye tocmai pe acesta din urmă căuta să-l readucă la viață – Tangoul Vechii Gărzi. Observând abilitățile de dansator înnăscut ale lui Max și aflând că acesta se născuse în cartierul Barracas, unul dintre puținele locuri din Buenos Aires în care încă se mai dansa și interpreta tangoul autentic, de Troeye îi cere lui Max ca odată ajunși la destinație să-l ducă într-unul din localurile rău famate pentru a vedea cu ochii săi și a auzi cu urechile sale tangoul mult visat.

Ceea ce se întâmplă la Buenos Airea depășește chiar și așteptările escrocului Max Costa. El și Mecha devin amanți chiar la îndemnul indirect al soțului acesteia iar după ce frecventează mai multe spelunci de la periferia orașului, Max reușește să fure colierul cu 200 de perle al soției compozitorului, pe care îl vinde imediat  și se îmbarcă pe un transatlantic spre Europa, dispărând din viața celor doi. În urma sa se naște tangoul mult râvnit, compus de Armando de Troeye și intitulat sugestiv „Tangoul Vechii Gărzi”, care se va bucura de un succes răsunător și care îl va urmări pe Max pretutindeni în decursul anilor ce vor veni.

„ – O femeie nu este niciodată doar o femeie, dragă Max. Este, de asemenea – și mai ales -, bărbații pe care i-a avut, îi are și i-ar putea avea. Nici una nu poate fi înțeleasă fără ei… Și cine are acces la acest dosar posedă cheia seifului. Resortul secretelor ei.”

1937. Nisa. Max devenise un veritabil hoț cu mănuși albe și își desfășura activitatea în hotelurile luxoase și restaurantele rafinate din sudul Franței. Pentru că era un adevărat as al furtului, avea relații pe Coasta de Azur iar carisma sa nu trecea neobservată și nerăsplătită în rândul femeilor cu foarte mulți bani, Max este abordat într-o bună zi de doi agenți SIM (serviciile secrete externe ale fasciștilor) și forțat să accepte o misiune la Nisa. Mai concret, trebuia să fure trei scrisori din casa unei doamne ce se numea Susana Ferriol. Scrisorile aparțineau fratelui acesteia, Tomás Ferriol, principalul bancher al guvernului lui Franco și finanțatorul rebeliunii militare din Spania (să nu uităm că la momentul respectiv Războiul Civil începuse deja de mai bine de un an iar întreaga Europă se pregătea pentru o mare și ireversibilă schimbare). La o petrecere dată de Susana Ferriol, Max o reîntâlnește pe Mecha iar povestea lor de amor prinde din nou aripi.

„Un câine singuratic alerga în depărtare pe pietrișul de pe plajă. În spatele geamurilor stropite de picături ce se risipeau în minuscule firișoare de apă, marea era o întindere de ceață plumburie, iar coroanele ude ale palmierilor se aplecau melancolic deasupra asfaltului lucitor de pe promenadă. Atunci Max s-a întors ca s-o privească din nou pe femeia goală, splendidul corp ce dormea pe burtă între cearșafurile răvășite, și a înțeles că lumina aceea albăstruie și gri, murdară de la ploaia de toamnă, prevestea că în curând o va pierde pentru totdeauna.”

Povestea se complică tot mai mult odată cu intrarea în scenă a celui de-al treilea agent secret, franchist și în concurență cu spionii italieni. Din această pricină Max e nevoit să fugă cât mai departe de Nisa și Europa, despărțindu-se astfel pentru totdeauna de Mecha. Sau cel puțin așa credea el atunci. Viața avea, însă, să le ofere celor doi și cea de-a treia și ultima șansă iar întâlnirea de la Sorrento naște noi aventuri pline de riscuri și îi readuce lui Max dragostea și umbra demult pierdute.

„Există oameni care visează să plece și au curaj s-o facă. Eu am făcut-o.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Please enter your name, email and a comment.