Și munții au ecou

Dacă ar fi să întocmesc un top 3 al celor mai bune cărți pe care le-am citit anul trecut, „Și munții au ecou” s-ar regăsi sigur în el, poate chiar pe poziție fruntașă. Dar cred că așa se întâmplă de fiecare dată când vine vorba de Khaled Hosseini, „unul dintre cei mai citiți și iubiți scriitori din lume”: poveștile lui sunt, încă de la prima filă, extrem de complexe, puternice și emoționante, cu personaje magistral construite ce trăiesc experințe cutremurătoare care le schimbă iremediabil traiectoria, visurile și aspirațiile. Iar toate acestea pe fundalul unui Afganistan măcinat de războaie și cruzime, o țară făcută țăndări pe parcursul a peste 20 de ani, care se află astăzi într-o reconstrucție continuă, dar ale cărei cicatrice nu vor putea fi acoperite cu adevărat niciodată.

„To me, families are puzzles that take a lifetime to work out — or not, as often is the case — and I like to explore how people within them try to connect, be it through love, duty, or circumstance”, declara autorul într-un interviu pentru thehindu.com (îl găsiți aici). Așadar, familia este tema principală a romanului compus din nouă capitole, cu nouă povestitori diferiți, și care urmărește diversele personaje și ramuficațiile vieților acestora, alegerile și iubirile fiecăruia, de-a lungul mai multor generații, peste tot în lume: Shadbagh (sat ficțional; din farsi = „grădina fericirii”), Kabul, Paris, Insula Tinos (Grecia), San Jose (California) sau Peshawar (Pakistan) – oraș lângă care se afla tabăra de refugiați Jalosai.

Povestea începe în toamna anului 1952 în satul Shadbagh, un loc uitat de lume și incredibil de sărac, unde un băiețel de 10 ani, Abdullah, trăiește împreună cu tatăl său, Saboor, surioara Pari (trei ani) și mama vitregă. Zilele le sunt înveselite doar de vizitele scurte și micile cadouri ale unchiului Nabi, șofer și bucătar la o familie înstărită din Kabul. În toamna anului 1952 cei doi frați sunt despărțiți de către tatăl lor care o dă pe Pari familiei bogate din Kabul pentru a o salva de o viață plină de lipsuri și suferință. Pari și Abdullah vor continua să se caute pe parcursul întregului roman și al următorilor 50 de ani. Toată această căutare, ce pornește din subconștientul fiecăruia dintre ei, va scoate la iveală ițele unei povești extrem de întortocheate, povestea mai multor personaje, toate legate între ele prin evenimente de ordin personal, istoric sau politic, prin alegerile pe care le vor face, deciziile pe care le vor lua, oportunitățile care se vor ivi, amintirile care nu le vor da pace, sentimentele acute de abandon, rivalități și loialitate.

Nabi părăsește satul în care s-a născut și a crescut pentru a-și face un rost în viață la Kabul, oraș care, la sfârșitul anilor ’40, devenea tot mai cosmopolit. Multora dintre noi ne vine greu să credem că Afganistanul a arătat vreodată altfel decât îl știm noi astăzi: una dintre cele mai sărace țări din lume, aproape complet acoperită de ruine. Ei bine, pe timpul monarhiei (care a durat până la invazia URSS-ului în 1978) străzile Kabulului erau împânzite de mașini luxoase iar costumele occidentale, alcoolul și jazzul erau nelipsite de la petrecerile care aveau loc adesea în casele celor înstăriți. Mai mult decât atât, femeile nu mai erau nevoite să-și acopere fața, ba chiar purtau rochii până la genunchi, cu brațele goale, se machiau și fumau în public.

Aceasta era lumea pe care Nabi avea să o descopere la Kabul, o lume extrem de surprinzătoare pentru un tânăr venit dintr-un sat în care sărăcia își arăta în fiecare zi colții. În 1947 Nabi începe să lucreze (ca bucătar și șofer) pentru domnul Suleiman Wahdati, un personaj emignatic și tăcut care locuia într-o casă superbă cu etaj și o curte imensă. Doi ani mai târziu Suleiman se căsătorește cu Nila, o tânără de 20 de ani incredibil de frumoasă și modernă, despre care, însă, circulau tot felul de zvonuri indecente. Mariajul lor este unul profund nefericit iar în primăvara anului 1955, după ce Suleiman suferă un atac cerebral care îl lasă paralizat, Nila îl părăsește și se mută, împreună cu fiica lor, Pari, la Paris, lăsându-l pe acesta în grija devotatului șofer și bucătar, Nabi.

Anii trec, începe războiul civil cu rușii, apoi apar talibanii, încă un război și încă unul iar Afganistanul, dar mai ales Kabulul, se schimbă pentru totdeauna. În vara anului 2000 Suleiman moare și îi lasă toată averea servitorului și prietenului său, Nabi, omul care i-a stat alături în momentele sale cele mai grele, vreme de 50 de ani. Doi ani mai târziu Markos Varvaris, un chirurg plastician grec, ce făcea parte dintr-un grup de medici care venise la Kabul pentru a-i opera pe copii care suferiseră răni faciale, închiriază de la Nabi casa familiei Wahdati.

În 1974 Nila acordă un interviu unei reviste literare franceze în care povestește despre copilăria petrecută alături de tatăl său, un bărbat foarte elegant și bogat, care făcea parte din aristocrația paștună dar care era, însă, extrem de rece și distant, despre anii petrecuți la Kabul, adolescența sa zbuciumată și neînțeleasă, talentul artistic (scria poezii erotice), călătoria de șase săptămâni în India cu scopul de a se trata de o boală misterioasă, căsătoria nefericită cu Suleiman, hotărârea de a se muta la Paris și relația cu fiica sa, Pari, care se dovedește a fi dejamăgitoare („Umple golurile astea dinăuntrul meu, Pari!”). La câteva zile după acest interviu și înainte ca el să fie publicat, Nila se sinucide. Un an mai târziu Pari își ia inima în dinți și citește interviul mamei sale, descoperind astfel că fusese adoptată, lucru pe care îl bănuise oarecum dintotdeauna pentru că simțea în permanență un gol înăuntrul ei, o senzație care îi dădea straniul sentiment că ar fi fost incompletă. Se hotărăște să se întoarcă la Kabul pentru a afla adevărul despre originile ei dar viața îi rezervă un cu totul alt destin.

În vara anului 1967 Odelia, o profesoară ce trăia în insula Tinos împreună cu fiul ei Markos, în vârstă de 12 ani, primește vizita prietenei sale din copilărie, Madaline, pe care nu o mai văzuse de 15 ani și care locuia la Atena. Madaline nu vine singură, ci însoțită de fiica sa, Thalia, care purta o mască ce-i acoperea jumătate din față. Thalia era desfigurată – pe când avea cinci ani, câinele familiei îi mâncase toată partea stângă a feței. Markos se arată de-a dreptul șocat atunci când o vede prima dată pe Thalia dar curând se va obișnui cu ea și va începe s-o admire pentru inteligența sa ieșită din comun. La scurt timp după ce mama sa o lasă/abandonează pe Thalia în grija Odeliei, aceasta primește o bursă de studii în Marea Britanie pe care o refuză și decide să rămână pentru totdeauna pe insula Tinos. Nu același lucru se întâmplă cu Markos, care, după ani lungi de pribegie pe toate continentele, se hotărăște să devină chirurg plastician iar în 2002 se mută la Kabul, în casa familiei Wahdati.

„Mulți ani după aceea, când mi-am început practica în chirurgia plastică, am înțeles ceva ce nu pricepusem în acea zi în bucătărie când încercam să o conving pe Thalia să părăsească Insula Tinos pentru internat. Am învățat că lumea, în general, nu vede ce se află înăuntrul tău, că nu dă nici doi bani pe speranțele, visele, necazurile tale, care rămân dincolo de piele și oase. Era atât de simplu, absurd și de crud în același timp! Pacienții mei știau asta. Vedeau că mult din ceea ce erau va fi sau putea fi în legătură cu simetria structurii osoase, cu spațiul dintre ochi, cu lungimea bărbiei, cu vârful nasului, dacă aveau un unghi ideal între nas și frunte, sau nu.
Frumusețea este un dar imens, nemeritat, oferit la întâmplare și în mod absurd.
Așa că mi-am ales ca specializare medicală să estompez handicapul oamenilor ca Thalia, să rectific, cu fiecare tăietură a bisturiului, o nedreptate arbitrară, să mă opun, fie și puțin, ordinii mondiale pe care o găseam degradantă, una în care o mușcătură de câine îi poate fura unei fetițe viitorul, transformând-o într-o proscrisă, într-un obiect de dispreț.”
 

Înainte să moară, Nabi îi scrie o scrisoare doctorului Markos Varvaris în care povestește toate secretele adunate în ultimii 60 de ani, de când locuia la Kabul, și îl roagă pe acesta s-o găsească pe Pari și să-i înmâneze scrisoarea.

Ei bine, iată că v-am povestit, până la urmă, aproape jumătate din acest roman plin de ecouri ce pornesc atât din interior, cât și din exterior și care ajută la construirea legăturilor profunde și a acțiunilor care definesc și modelează viețile și destinele personajelor despre care v-am vorbit mai sus. Dacă nu ați  citit-o încă, vă sfătuiesc să includeți „Și munții au ecou” pe lista lecturilor obligatorii pentru 2014. Merită!

Tot de Khaled Hosseini: „Vânătorii de zmeie”

Photo source: bookaholic

Leave a Reply

Your email address will not be published. Please enter your name, email and a comment.