Prizonierul cerului

„Am știut mereu că într-o bună zi aveam să revin la aceste străzi, pentru a povesti istoria bărbatului ce și-a pierdut sufletul și numele printre umbrele acelei Barcelone cufundate în visul tulbure al unui timp de cenușă și tăcere. Sunt pagini scrise cu foc, la adăpostul unui oraș de blestemați, cuvinte săpate în memoria celui întors dintre morți cu o făgăduială înfiptă în inimă și prețul unui blestem.”

„Prizonierul cerului”, cel de-al treilea volum din ciclul de romane început cu „Umbra vântului” și „Jocul îngerului” revine la misterioasa și fascinanta lume din Cimitirul Cărților Uitate, în centrul vechi al Barcelonei din prima jumătate a secolului trecut. Personajele importante din cele două romane anterioare se întâlnesc în această poveste misterioasă presărată cu trădări, intrigi amoroase, speranțe uitate, schimbări de identitate, sacrificii și romantism.Într-o dimineață de dinaintea Crăciunului, din anul 1957, un personaj misterios își face apariția în anticariatul familiei Sempere și își manifestă interesul față de unul dintre cele mai prețioase volume din magazin, ținut sub cheie, o ediție frumoasă, cu ilustrații unice: „Contele de Monte-Cristo” de Alexandre Dumas. Daniel Sempere (protagonistul romanului „Umbra vântului”) ezită să-i vândă volumul străinului care, deși nu părea să aibă o pasiune aparte pentru cărți, insistă să cumpere acea ediție scumpă și să i-o dăruiască prietenului apropiat al lui Daniel, Fermin Romero de Torres, împreună cu o dedicație stranie. Vizita sa declanșează întoarcerea în timp, în ultimele zile alea Războiului Civil din Spania, când Barcelona fusese deja cucerită de trupele lui Franco iar frica și groaza se puteau simți la fiecare colț de stradă.

Pentru cei care nu știu, Războiul Civil Spaniol (17 iulie 1936 – 1 aprilie 1939) a fost un conflict armat în care forțele franchiste sau naționaliste, conduse de generalul Francisco Franco au învins forțele republicane sau legaliste (liberali anticlericali, socialiști, comuniști, anarhiști și autonomiști) ale celei de-a doua Republici Spaniole. Franco a obținut victoria, beneficiind de sprijinul Italiei fasciste și al Germaniei naziste, devenind conducătorul absolut al Spaniei vreme de 36 de ani, până la moartea sa în 1975. În ciuda ajutorului primit din partea statelor Axei în timpul Războiului Civil, Franco a păstrat neutralitatea Spaniei în cel de-al doilea Război Mondial, salvând chiar evreii refugiați în Spania. Odată ajuns la putere, a instaurat un regim dictatorial de extremă dreapta, luându-și titlul de conducător al statului.

Întorcându-ne însă la acțiunea din romanul nostru, mai precis la începutul anului 1939, se pare că barcelonezii își pierduseră speranța că atrocitățile Războiului Civil se vor sfârși vreodată. Acțiunea se mută de pe străzile unei Barcelone îngenuncheate în castelul Montjuic, care pe atunci servea drept închisoare pentru toți cei care erau împotriva lui Franco. „Deținuții noi erau aduși noaptea, în mașini ori furgonete negre, care traversau orașul în liniște, plecând de pe Via Layetana fără ca nimeni să le dea vreo atenție sau să vrea să le observe. Vehiculele Brigăzii Sociale urcau pe vechea șosea care suia pe Montjuic și mulți povestea că, văzând cum silueta castelului se profila în înălțime, pe norii negri ce șerpuiau dinspre mare, știuseră că n-aveau să mai iasă vii de acolo. Fortăreața era ancorată în vârful stâncii, suspendată între mare la răsărit, covorul de umbre pe care îl desfășura Barcelona la miazănoapte și orașul nesfârșit al morților la miazăzi, bătrânul cimitir de pe Montjuic, a cărui duhoare escalada stânca și se infiltra printre fisurile pietrei și gratiile celulelor. Pe vremuri, orașul fusese bombardat din castel cu tunurile, dar, la abia câteva luni după căderea Barcelonei, în ianuarie, și după înfrângerea finală, în aprilie, moartea își făcuse cuib acolo în tăcere, iar barcelonezii, prizonieri în cea mai lungă noapte din istoria lor, preferau să nu ridice privirile spre cer, ca să nu recunoască silueta închisorii în vârful dealului.”

Printre deținuții politici arestați și încarcerați în castelul blestemat la începutul anului 1939 se afla și Fermin Romero de Torres. Acestora li se dădea un număr, în mod normal cel al celulei pe care urmau s-o ocupe și în care, probabil, aveau să și moară. Fermin a primit, încă de la sosire, numărul 13, precum și o ironică urare de bun venit chiar de la directorul închisorii, Mauricio Valls, un personaj extrem de vanitos, cu o poveste de viață foarte interesantă.

”…… înainte de război fusese un modest aspirant la calitatea de literat, care lucra ca secretar și om bun la toate al unui autor local destul de faimos, rivalul regretatului don Pedro Vidal. În clipele libere, traducea clasici greci și latini, edita împreună cu alte două suflete gemene o publicație pamfletară cu ambiții culturale mari și circulație mică și organiza șezători culturale de salon, unde un batalion de eminențe afine deplora starea de lucruri, profețind că, dacă într-o zi aveau să aibă ei pâinea și cuțitul, lumea avea să fie un rai. Părea să tindă spre existența cenușie și amară a mediocrilor pe care Dumnezeu, în nesfârșita-i cruzime, i-a binecuvântat cu delirul grandorii și orgoliul titanilor. Războiul îi rescrisese destinul la fel ca pe atâtea altele, iar soarta i se schimbase când, și din întâmplare, dar și în urma unei căsătorii bănoase, Mauricio Valls, îndrăgostit până atunci doar de minunatu-i talent și alesu-i rafinament, se însurase cu fiica unui potent industriaș, pe ale cărui tentacule se baza mare parte din bugetul generalului Franco și al trupelor sale. Logodnica era cu opt ani mai mare decât Mauricio și imobilizată de la treisprezece ani într-un scaun cu rotile, roasă de o boală congenitală, care îi devora mușchii și viața. Nici un bărbat n-o privise vreodată în ochi și n-o luase de mână ca să-i spună că era frumoasă și s-o întrebe cum o chema. Mauricio, care era, în fond, ca toți literații fără talent, un bărbat pe cât de practic, pe atât de vanitos, a fost primul și ultimul care a făcut-o, iar un an mai târziu, perechea s-a căsătorit la Sevilla, în prezența unui invitat de marcă, generalul Queipo de Llano, și a altor minți luminate din aparatul național.”

Încă din primele zile, Fermin va face cunoștință cu unii dintre colegii săi de suferință: doctorul Roman Sanahuja („un bărbat integru, tăbăcit de furii și deliruri ideologice, trimis la castel de conștiința și refuzul lui de a-și trăda colegii”) și sindicalistul Sebastian Salgado, care în mai 1938 se strecurase în casa unei înstărite familii de bijutieri, i-a lichidat singur pe toți și a furat 25.000 de pesete în bijuterii și bani peșin. Această avere era ascunsă într-un loc tainic, doar de Salgado știut, într-o cutie sau seif iar cheia care deschidea drumul spre o viață îmbelșugată și lipsită de orice griji era lucrul pe care directorul închisorii și-l dorea cu orice preț.

Cel de-al treilea coleg de carceră era un personaj extrem de îndrăgit de ceilalți prizonieri pentru poveștile pline de mister și suspans pe care le spunea duminica, după ce se încheiau liturghia și discursul domnului director, în curtea închisorii. Avea întotdeauna la el o poză, pe care îi plăcea s-o privească îndelung. În ea apărea un domn îmbrăcat în alb, ținând de mână o fetiță de vreo zece ani. Amândoi priveau apusul soarelui de pe un debarcader micuț, din lemn, care avansa pe o plajă, ca o pasarelă întinsă peste ape străvezii. Se zvonea că David Martin nu era în toate mințile. Adesea nu părea să știe unde se afla și vorbea de locuri și oameni care era vădit că nu existau decât în mintea sau amintirea sa. Printre aceștia amintea constant de un anumit domn Corelli.

Fermin și David se împrietenesc repede și plănuiesc împreună evadarea din închisoare. În cele din urmă David îl va ajuta pe Fermin să fugă după metoda folosită în „Contele de Monte-Cristo”, nu înainte de a-i smulge promisiunea că, odată ajuns în libertate, va avea grijă de o persoană extrem de importantă pentru el. Fermin părăsește închisoarea la începutul anului 1940, luând cu sine cheia pe care avarul Salgado o ascunsese printre pietrele zidului din celula numărul 13. După evadare, Fermin părăsește Barcelona pentru a i se pierde urma. Temutul inspector Fumero era responsabil cu găsirea și asasinarea lui.

„În seara aceea nimeni nu l-a împiedicat să plece și nici nu și-a luat rămas-bun de la el. S-a îndreptat, încă un strigoi printre ceilalți, către străzile unei Barcelone ce mirosea a electricitate. A întrezărit în depărtare turnurile catedralei Sagrada Familia, înfipte în stratul de nori roșiatici, ce amenințau cu un potop biblic, și și-a văzut de drum. Pașii l-au purtat către stația de autobuz din strada Trafalgar. În buzunarul paltonului dăruit de Armando a descoperit niște bani. A cumpărat biletul cu cea mai lungă rută pe care l-a găsit și și-a petrecut noaptea în autobuz, străbătând străzile pustii prin ploaie. A doua zi, a făcut la fel, astfel încât, după drumeții și zile petrecute în trenuri și autobuze, în miezul unei nopți a ajuns acolo unde străzile nu mai aveau nume și casele nu mai aveau numere, unde nimic și nimeni nu-și aducea aminte de el. A avut o sută de meserii și nici un prieten. A câștigat bani și i-a cheltuit. A citit cărți ce vorbeau despre o lume în care nu mai credea. A început să compună scrisori pe care n-a știut nicicând cum să le încheie. A trăit în pofida amintirilor și remușcărilor. De nenumărate ori, a înaintat pe câte un pod sau a dat să coboare într-o râpă și a privit cu seninătate în abis. Dar, de fiecare dată i-a revenit, în ultimul moment, amintirea promisiunii pe care o făcuse și a privirii pe care i-o aruncase Prizonierul cerului. După un an, a plecat din odaia pe care o închiriase deasupra unui bar și, având drept unic bagaj un exemplar din <Orașul blestemaților>, găsit într-un târg, poate singura dintre cărțile lui Martin care nu fusese arsă și pe care o citise de vreo 10 ori, a mers pe jos doi kilometri până la gară și a cumpărat biletul care îl așteptase în toate acele luni.”

Fermin revine la Barcelona după un an, hotărât să-l ajute pe David și să-și ducă la bun sfârșit promisiunea. Însă va descoperi o altă Barcelonă, aflată sub conducerea absolută a lui Franco. Războiul Civil se încheiase iar orașul își lingea supus rănile ca o felină care se luptase eroic să-și apere puii dar pierduse bătălia finală atunci când se aștepta cel mai puțin. Mulți ani mai târziu, în decursul cărora nu va putea afla sub nicio formă ce se întâmplase cu David Martin, Fermin devine cel mai bun prieten al lui Daniel Sempere și primește un loc de muncă la anticariatul familiei. Într-o zi de gheață, un străin îi lasă o dedicație ciudată pe prima pagină a volumului „Contele de Monte-Cristo”: „Lui Fermin Romero de Torres, care a revenit dintre morți și are cheia viitorului. 13” Trecutul devine astfel mai prezent ca niciodată.

Carlos Ruiz Zafon reușește și de această dată să creeze o poveste fascinantă, pe două planuri care se întrepătrund fără grabă. Personajele sale devin multidimensionale, ies, parcă din poveste, și parcurg vrăjite străzile unei Barcelone aflată într-o permanentă reconstrucție, o Barcelonă frământată de mistere, intrigi, secrete, povești șoptite în serile cenușii de iarnă, promisiuni imposibil de ținut, capcane, care la rândul lor ascund alte și alte capcane.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Please enter your name, email and a comment.