Joseph Anton. Memorii

Pe 14 februarie 1989, de Ziua Îndrăgostiților, Salman Rushdie e sunat de un jurnalist de la BBC care îl informează că tocmai fusese condamnat la moarte de ayatollahul Khomeini. Era la apogeul carierei sale de romancier și avea atât de multe idei și planuri pentru viitor. Viața i se schimbase radical într-o fracțiune de secundă iar moartea pândea la tot pasul. Urmează 12 ani lungi de suferință, înjosire și lupte eroice pentru libertatea proprie și libertatea de expresie în general, pentru dreptate și pentru un trai lipsit de amenințările teroriștilor. „Joseph Anton. Memorii” este un roman emoționant, onest, plin de profunzime dar în același timp de o importanță vitală. Și asta deoarece Salman Rushdie a trăit primul act al unei drame ce se derulează și astăzi în întreaga lume.

Salman Rushdie s-a născut pe 19 iulie 1947 în Bombay (astăzi Mumbai), cu aproape o lună înainte de proclamarea independenței Indiei față de Imperiul Britanic. Tatăl său, Anis Rushdie, studiase Dreptul la Cambridge și provenea dintr-o familie foarte bogată. Bunicul lui Salman, pe care nu-l va cunoaște niciodată, fusese un comerciant de succes, care la moartea sa îi lăsase moștenire unicului său fiu, Anis, o avere fabuloasă. La 13 ani Salman pleacă la studii în Anglia și alege școala particulară „Rugby”, unde se va simți extrem de singur, neînțeles și nefericit. Este perioada în care va devora romanele științifico-fantastice pentru a uita de dorul de casă, de familie și de izolarea pe care era supus să o îndure deoarece era străin. Cu toate acestea, în 1965 decide să rămână în Anglia și alege să studieze istoria la Universitatea Cambridge iar în cadrul uneia dintre disciplinele opționale aude pentru prima dată de versetele satanice (diavolul îi apăruse profetului Mahomed sub chipul arhanghelului Gabriel și îi poruncise să recite niște versete false, satanice). În anii adolescenței, Salman descoperă că moștenise de la tatăl său fascinația vis-a-vis de apariția Islamului dar și ateismul.

„Anis a fost un om fără dumnezeu – o afirmație încă șocantă în Statele Unite, deși deloc ieșită din comun în Europa și o idee incomprehensibiă într-o mare parte din restul lumii, unde gândul de a nu crede nici măcar nu poate fi formulat. Dar asta a fost el, un om fără dumnezeu, care știa multe despre Dumnezeu și medita mult la El. Îl fascina apariția Islamului, deoarece era singura dintre marile religii ale lumii care se născuse în istoria recentă și al cărei profet nu era o legendă descrisă și preamărită de niște <evangheliști> ce scriseseră după o sută de ani și mai bine de la viața și moartea persoanei reale sau o ciorbă dreasă, pentru o mai ușoară digestie globală, de către acel strălucit practicant al prozelitismului care a fost Sfântul Pavel, ci un bărbat a cărui viață fusese în mare parte consemnată, a cărui situație socială și economică era bine-cunoscută, un bărbat care a trăit într-o perioadă de profunde transformări sociale, un orfan care a devenit un comerciant de succes, cu înclinații mistice, și care l-a văzut într-o bună zi pe muntele Hira de lângă Mecca pe arhanghelul Gabriel înălțându-se la orizont, umplând cerul și poruncindu-i să <recite> și astfel, încetul cu încetul, a creat cartea cunoscută sub numele de <Recitarea>: al-Qur’an.”

În 1968 Salman termină facultatea și își propune să devină scriitor dar vor mai trece încă șapte ani până la publicarea primului său roman, „Grimus”, care nu se va bucura de succes și 13 ani până când își va îndeplini visul odată cu apariția capodoperei literare „Copiii din miez de noapte”. Între timp, pentru a-și asigura un trai cât de cât decent, se angajează la diferite agenții de publicitate pentru care va scrie texte și o va întâlni pe Clarissa Luard cu care se va căsători în 1976. În partea cealaltă a globului, în mult iubita sa Indie, familia sa începe să aibă probleme tot mai mari. Tatăl său devine dependent de alcool și începe să piardă tot mai mulți bani, astfel încât părinții împreună cu cele trei surori ale sale sunt nevoiți să vândă luxoasa vilă Windsor, în care copilărise Salman, și să se mute în cel mai mare oraș din Pakistan, Karachi, situat pe coasta Mării Arabiei. Luat prin surprindere de această veste și motivat să depășească dezamăgirea provocată de criticile negative primite de primul său roman, Salman i-a hotărârea care-i va schimba viața. Renunță la slujba sa de scriitor de texte publicitare și împreună cu soția sa pleacă în India unde vor sta atât cât îi vor ține banii, călătorind cât se poate de ieftin, afundându-se în realitatea indiană și ascultând toate poveștile fascinante ale Orientului. Scopul era unul precis: la întoarcere avea să scrie cel mai frumos roman din toată cariera sa, deși era conștient că se angajase într-un proiect gigantic și că riscul de a eșua era mult mai mare decât posibilitatea succesului.

„Preț de o clipă i s-a părut că ar putea fi un roman simplu despre copilărie, dar implicațiile zilei de naștere a protagonistului au devenit rapid clare. Dacă recreatul Saleem Sinai și proaspăt născuta națiune erau gemeni, atunci cartea trebuia să spună povestea amândurora. Istoria i s-a năpustit în pagini, imensă și intimă, creatoare și distrugătoare, iar el și-a dat seama că și această dimensiune lipsise din scrierile lui de până atunci. Era de formație istoric, iar scopul central al istoriei – de a înțelege felul în care viețile individuale, comunitățile, națiunile și clasele sociale erau modelate de marile forțe, păstrându-și în același timp abilitatea de a schimba direcția acestor forțe – trebuia să fie și scopul prozei scrise de el. A început să se simtă foarte entuziast. Găsise un punct de intersecție între privat și public și urma să-și construiască romanul la acea răscruce. Dimensiunea personală și cea politică nu mai puteau fi separate. Nu mai era epoca lui Jane Austen, care își scrisese întreaga operă în timpul războaielor napoleoniene fără a le menționa și pentru care principalul rol al armatei britanice era să se îmbrace în uniforme de gală și să arate drăguț la petreceri. Și nici nu-și va scrie cartea în engleza rece a lui Forster. India nu era rece. Era fierbinte. Era fierbinte și supraaglomerată, vulgară și zgomotoasă, și avea nevoie de un limbaj care să corespundă acestei realități, așa că va încerca să găsească acel limbaj.”

Și a reușit. La doar un an după nașterea primului său fiu, Zafar, în 1981 apare „Copiii din miez de noapte” iar în același an romanul câștigă prestigiosul premiu „Booker” și se bucură de un succes răsunător. 1981 era primul an din cei opt cei mai buni ani din viața sa. Devenise un scriitor respectat și recunoscut peste tot în lume. Avea o mulțime de idei pentru viitoarele sale romane și planuri care cereau să fie duse la bun sfârșit. În 1983 apare cel de-al treilea roman al său „Rușinea”, închinat Pakistanului.

„N-a fost o carte scrisă cu dragoste: sentimentele sale față de Pakistan erau feroce, satirice, personale. Pakistan era locul unde cei puțini și corupți îi conduceau pe cei mulți și neajutorați, unde politicieni civili compromiși și generali lipsiți de scrupule se aliau unii cu alții, își luau locul unii altora și se executau reciproc, trimițând cu gândul la Roma cezarilor, unde tirani nebuni se culcau cu surorile lor, își făceau caii senatori și cântau la vioară în timp ce orașul le era mistuit de flăcări. Dar pentru romanul de rând – ca și pentru pakistanezul de rând – haosul criminal și psihotic din interiorul palatului nu schimba nimic. Palatul rămânea palat. Clasa conducătoare continua să conducă. Pakistanul a fost și marea greșeală a părinților săi, sminteala care-l lăsase fără locul nașterii lui.”

Un alt succes literar și un roman care se bucură de foarte multe critici pozitive peste tot în lume. Lucrurile merg din ce în ce mai bine pe plan profesional însă relația cu partenera sa de viață începe să scârțâie tot mai mult pe zi ce trece. În 1984 începe o relație de scurtă durată cu o scriitoare australiancă, Robyn Davidson, iar la un moment dat, în timp ce se afla în avionul care-l purta de la Sydney la Londra, îi apare în minte intriga unui nou roman. Își scoate carnețelul cu notițe și începe să scrie toate ideile referitoare la conturarea unui nou univers ficțional, magic. Știa exact ce nume va purta noul roman, care sunt cele două personaje principale (Saladin Chamcha – indianul dezrădăcinat, refugiat în identitatea englezească din pricina relației dificile pe care o avea cu tatăl său – și Gibreel Farishta – starul de cinema căzut ce și-a pierdut credința în Dumnezeu și al cărui nume e inspirat de îngerul Gabriel), știa că va scrie despre orașul văzut, dar nevăzut și totuși real: Londra imigranților din timpul guvernării Thatcher, știa că va folosi imaginea care-l înfățișează pe Moise ridicând toiagul spre mare, moment în care se pornește un vânt năprasnic iar Marea Roșie se desparte în două ziduri de apă (numai că în roman Marea Roșie va fi înlocuită de Marea Arabiei). Se apucă, deci, din nou de scris. Un an mai târziu, în iunie 1985, avionul Air India 182 „Emperor Kanishka” e aruncat în aer de teroriștii sikh și se prăbușește în Atlantic, la sud de Irlanda. În acel avion se afla și o prietenă de-a sa din copilărie împreună cu fii ei. Incidentul îl afectează atât de tare încât decide să-și deschidă romanul cu scena prăbușirii unui avion, numai că cele două personaje principale ale sale, și doar ele, aterizează lin pe plaja din Pevensey Bay în fața casei Rosei Diamond, făuritoarea de povești argentiniene. Așa începe „Versetele satanice”. Dar romanul încă nu era, nici pe departe, gata.

În 1987, anul în care Salman Rushdie a împlinit 40 de ani de viață iar India 40 de ani de independență, producătoarea Tv, Jane Wellesley, îi propune să scrie și să prezinte pentru Channel Four un documentar de lungmetraj despre actuala situație din India. Așadar călătorește din nou în India, doar pentru 3 luni, de unde va culege alte sute de povești fascinante. La sfârșitul călătoriei primește cumplita veste a iminentei morți a tatălui său și pleacă în Pakistan. Pe 11 noiembrie 1987 Anis Rushdie, cel care, cu multi ani în urmă, îi citea sau povestea fiului său înainte de culcare cele mai frumoase basme ale Orientului, se stinge din viață iar experiența ultimelor șase zile petrecute împreună va apărea povestită în romanul care era aproape gata. La scurt timp după moartea tatălui său, Salman se căsătorește cu prozatoarea americană Marianne Wiggins, mai mult din disperare și din dorința de a umple golul lăsat de plecarea dintre cei vii a tatălui său. Se va dovedi curând că fusese o decizie foarte nefericită.

Pe 17 februarie 1988 termină de scris „Versetele satanice”, romanul pe care-l va îndrăgi cel mai mult și-l va apăra prin toate mijloacele posibile. „Când pleacă de pe biroul autorului ei, o carte se schimbă. Chiar înainte de a fi citită de cineva, înainte ca alți ochi decât ai creatorului să se uite fie și la o propoziție, este schimbată iremediabil. A devenit o <carte care poate fi citită>, care nu mai aparține celui care a creat-o. A dobândit, într-un fel, liber arbitru. Va călători prin lume și autorul ei nu mai poate face nimic. Chiar și el, când se uită la propozițiile scrise, le citește altfel acum, că ele pot fi citite și de alții. Par niște propoziții diferite. Cartea a ieșit în lume și lumea a recreat-o. <Versetele satanice> plecase de-acasă. Metamorfoza ei, transformarea suferită ca urmare a interacțiunii cu lumea de dincolo de biroul autorului, avea să fie neobișnuit de radicală.” Dar până atunci va mai trece un an.

Anul 1988 avea să fie ultimul din cei 8 cei mai buni ani din viața sa. În această perioadă de timp (1981-1988) a reușit să se facă auzit, să-și lege prietenii de nădejde, să schimbe percepții, să lupte pentru imigranții indieni, să-și exprime liber părerile politice, sociale și artistice, să facă cele mai inspirate alegeri în ceea ce privește publicarea romanelor sale și să lege cele mai strânse legături cu puținii oameni care se vor lupta cot la cot cu el pentru apărarea libertății de expresie, înfruntând, uneori chiar cu prețul vieții, marele blestem venit din Orient. Pe 26 septembrie 1988 romanul „Versetele satanice” apare la Londra iar în octombrie cartea e interzisă în India și Africa de Sud. Norii plumburii și grei începeau să se adune. Anul 1988 se apropia încet de sfârșit dar anotimpul războaielor ideologice și culturale abia acum începea. Căderea comunismului și ascensiunea Islamului revoluționar deveneau iminente. „Versetele satanice” se clasează pe locul al doilea la decernarea premiilor „Booker” dar pe 14 ianuarie 1989 manifestanții musulmani ard cartea în piața Tyrls din centrul Bradford-ului, orașul cu cea mai mare populație musulmană din Marea Britanie.

„S-a uitat cum îi arde cartea și s-a gândit, bineînțeles, la Heine. Dar pentru bărbații și băieții îngâmfați și mânioși din Bradford Heinrich Heine nu reprezenta nimic. <Dort, wo man Bücher verbrennt, verbrennt man am Ende auch Menschen>. Acolo unde se ard cărți, se vor arde în cele din urmă și oameni. Replica era din piesa <Almansor>, fusese scrisă profetic cu mai bine de o sută de ani înainte de rugurile naziste și gravată apoi în Berlin Opernplatz, pe locul unde naziștii arseseră cărțile. Va fi oare cioplită într-o bună zi și pe trotuarul din Tyrls, ca să comemoreze această faptă mult mai măruntă, dar tot rușinoasă? Nu, s-a gândit el. Probabil că nu. Chiar dacă în <Almansor> cartea arsă era Coranul și incendiatorii erau membri ai Inchiziției.”

În India și Pakistan protestatarii musulmani sunt împușcați de forțele de ordine iar în Iran se ia hotărârea sinistră care va schimba totul. „Iată un bătrân, bolnav de moarte, ce zace într-o cameră întunecată. Iată-l pe fiul său, care-i povestește despre musulmanii împușcați în India și Pakistan. O carte a provocat toate astea, îi zicea fiul bătrânului, o carte împotriva Islamului. Peste câteva ore fiul ajungea la sediul televiziunii iraniene cu un document în mână. O fatwa – un edict – era de obicei un document oficial, ce se semna în prezența unor martori și se înmâna sigilat, dar aceasta era doar o bucată de hârtie cu un text dactilografiat. Nimeni n-a văzut vreodată documentul oficial – dacă el a existat -, dar fiul bătrânului muribund a susținut că acesta era edictul tatălui său și nimeni n-a fost dispus să-l contrazică. Hârtia i-a fost înmânată prezentatorului de știri al televiziunii, care a început să citească.

……………………………………………………………………………………………………………………………..

Îi informez pe musulmanii mândri din lume că autorul cărții <Versete satanice>, care este împotriva Islamului, Profetului și Coranului, precum și toți cei implicați în publicarea ei și care au avut cunoștință de conținutul acesteia, sunt condamnați la moarte. Le cer tuturor musulmanilor să-i execute oriunde îi vor găsi.”

Ayatollahul Ruhollah Khomeini, liderul suprem al Iranului, funcție pe care o deținea încă din 1979 când condusese Revoluția Islamică Iraniană în urma căreia a fost înlăturată de la putere monarhia iraniană iar ultimul șah iranian, Reza Pahlavi, a fost izgonit din Iran iar ulterior a fost permanent urmărit și amenințat de teroriștii musulmani, ayatollahul Ruhollah Khomeini care ordonase executarea a mii de prizonieri politici, care în 1980 declară război Irakului, condus pe atunci de Saddam Hussein, și care la 87 de ani încă se mai gândea la execuții și atrocități în numele religiei, tocmai îl condamnase la moarte pe autorul indian iar cuvintele lui reprezentau, pentru mii de oameni, o poruncă divină.

Pe 14 februarie 1989 pentru Salman Rushdie începe o nouă eră, o nouă viață are se putea sfârși pe nepusă masă în orice clipă, o viață plină de groază, umilință, înjosiri și planuri nerealizabile de recuperare a libertății. „În această zi pe străzile din Teheran ieșiseră mulțimi de oameni cu afișe în care el apărea cu ochii scoși, ceea ce-l făcea să arate ca unul din morții din <Păsările>, cu orbitele înnegrite, însângerate, ciugulite de păsări. Acesta era subiectul principal al zilei: urarea deloc iubitoare trimisă de Ziua Îndrăgostiților de bărbații aceia cu barbă, de femeile acelea înfășurate în văluri și de bătrânul acela ucigaș, ce stătea să moară în camera lui și făcea o ultimă încercare de a obține o glorie întunecată, criminală. După ce venise la putere, imamul îi omorâse pe mulți dintre cei care-l ajutaseră să ajungă acolo și pe toți cei care nu-i plăceau. Sindicaliști, feministe, socialiști, comuniști, homosexuali, prostituate, dar și foști locotenenți de-ai săi. În <Versetele satanice> există un personaj asemănător, un imam devenit monstruos, a cărui gură uriașă își devora propria revoluție. Adevăratul imam își vârâse țara într-un război fără rost cu țara vecină, un război care ucisese o generație întreagă de tineri, sute de mii de tineri, înainte ca bătrânul să-i pună capăt. A spus că a încheia pace cu Irakul era ca și cum ar înghiți otravă, dar o înghițise. După aceea morții s-au revoltat împotriva imamului și revoluția lui a devenit nepopulară. Avea nevoie de ceva pentru a-i strânge iar laolaltă pe credincioși și găsise acest ceva sub forma unei cărți și a autorului ei. Cartea era lucrătura diavolului și autorul era diavolul însuși, iar asta i-a furnizat dușmanul de care avea nevoie.”

Anul zero începuse. Pe atunci prim-ministrul Marii Britanii era Margaret Thatcher iar puterea se afla în mâinile conservatorilor. El era de partea laburiștilor care vor câștiga alegerile abia în luna mai 1997 (dar bineînțeles el nu avea de unde să știe acest lucru). Cu toate acestea, statul se hotărăște să-i ofere protecție iar reprezentanții Diviziei Speciale și Serviciului de Informații Britanice își fac apariția la ușa locuinței sale chiar în ziua proclamării fatwei. I se pun la dispoziție doi ofițeri de poză și doi șoferi, care vor fi schimbați de zeci de ori de-a lungul anilor, și este anunțat că trebuie să se ascundă, să intre în lumea subterană, întunecată și apăsătoare a anonimatului, muțeniei, înfrângerii și vinovăției. Dar el nu se simțea vinovat cu nimic. Scrisese o carte, își exprimase niște opinii iar niște oameni de departe îi răstălmăciseră cuvintele, îi interpretaseră greșit viziunea și se hotărâseră să-l pedepsească în modul cel mai sinistru cu putință. Mai dureros era că foarte mulți dintre acei oameni de departe nici măcar nu-i citiseră romanul dar totuși erau convinși că dețin adevărul absolut, erau convinși că acest autor demonic le insultase religia și Dumnezeul, așa că trebuia să moară cu orice preț. Romanul începea să-i fie interzis în tot mai multe țări din lume iar despre publicarea ediției de buzunar a „Versetelor satanice” nici nu se mai putea discuta.

Ajunge să schimbe foarte des locuințele sub aripile protectoare ale agenților 007 (da, James Bond chiar există), relația cu cea de-a doua sa soție se strică tot mai mult pe zi ce trece (ea nu era dispusă să-i fie alături și la greu) dar în mijlocul acestei furtuni devastatoare își amintește de promisiunea făcută fiului său cu ceva timp în urmă: aceea de a scrie o carte pentru el, o carte pe care un copil de 10 ani ar putea s-o înțeleagă și s-o iubească. Trebuia să scrie cartea și asta cât mai repede cu putință deoarece simțea că zilele îi sunt numărate. Trebuia să ducă la îndeplinire promisiunea făcută celei mai importante persoane din viața sa, chiar dacă acesta va fi ultimul lucru bun pe care îl va mai face vreodată. „Un oraș trist, cel mai trist dintre toate, așa de devastator de trist, că își uitase propriul nume.” „Harun și Marea de Povești” începea să prindă aripi (Harun era al doilea prenume al lui Zafar).

I se cere să-și schimbe numele, să-și aleagă un pseudonim pe care poliția să-l poată folosi. Așa se naște Joseph Anton (prenumele scriitorilor lui preferați: Joseph Conrad și Anton Cehov). „Conrad, poliglotul creator de rătăcitori, pierduți sau nu, de călători în inima întunericului, de agenți secreți într-o lume de ucigași și bombe și de cel puțin un laș nemuritor, ascunzându-se de rușinea sa. Și Cehov, maestrul singurătății și al melancoliei, al frumuseții unei lumi vechi, distruse de brutalitatea celei noi, precum pomii din livada de vișini, Cehov, ale cărui <Trei surori> credeau că viața adevărată e în altă parte și tânjeau veșnic după o Moscovă în care nu se puteau întoarce. Aceștia erau de acum nașii lui. Conrad a fost cel care i-a dat mottoul de care s-a agățat ca de-un colac de salvare în anii lungi ce vor urma. În cartea ce purta un titlu azi inacceptabil, <Negrul de pe Narcissus>, personajul din titlu, un marinar pe nume James Wait, lovit de tuberculoză în timpul unei lungi călătorii pe mare, e întrebat de un alt marinar de ce a venit la bord dacă știa – căci, probabil, știa – că e bolnav. <Trebuie să trăiesc până mor, nu?> a răspuns Wait. La fel ca noi toți, se gândise el când a citit pentru prima dată cartea, dar în circumstanțele sale actuale forța propoziției îi dădea senzația unei porunci. <Joseph Anton>, și-a spus în sinea lui <trebuie să trăiești până mori>.”

Pe 3 iunie 1989 ayatollahul care-l condamnase moare iar locul îi este preluat de ayatollahul Khamenei dar fatwa nu e retrasă, dimpotrivă, tot mai mulți credincioși musulmani sunt îndemnați să-l găsească și să-l execute. Mai mult decât atât, unii imami iranieni anunță recompense de mii de dolari pentru cel sau cei care vor duce la bun sfârșit misiunea ucigașă. Multe ziare și publicații renumite nu îi țin partea și publică articole defăimătoare la adresa lui. Multe dintre ele îl descriau ca fiind arogant și egocentrist deoarece refuza să apară public și să-și ceară iertare pentru jignirile aduse Islamului sau îl condamnă pentru faptul că profita de bunăvoința statului britanic, despre care se presupunea că ar fi cheltuit sume uriașe pentru a-l apăra. Dar nimeni nu știa că toate locuințele pe care era nevoit să le închirieze și care trebuiau întotdeauna să fie mult mai încăpătoare decât și-ar fi imaginat cei din jur (deoarece agenții care se ocupau de protecția lui trebuiau să locuiască cu el) erau achitate din banii lui proprii. Prietenii, în schimb, i-au fost alături necondiționat până la sfârșit iar scriitori celebri precum Günter Grass, Umberto Eco, Ian McEwan, Gabriel Garcia Marquez, Czeslaw Milosz, Doris Lessing sau Mario Vargas Llosa s-au implicat din suflet în toate campaniile de susținere a autorului blestemat.

Anul 1990 aduce cu sine și două lucruri extrem de bune. Se îndrăgostește din nou, de data aceasta de o englezoaică cu 14 ani mai tânără, Elizabeth West, căreia nu-i este teamă de pericolul abătut asupra sa și care va deveni cea de-a treia sa soție și mama celui de-al doilea fiu al său iar pe 27 septembrie e publicat „Harun și Marea de Povești”, ceea ce a reprezentat o mare reușită dacă ne gândim că nici o editură nu mai era dispusă să-i publice lucrările. Mai mult decât atât, tot în această perioadă i se conturează în minte acțiunea unui nou roman. „Ultimul suspin al Maurului” avea să devină un roman monumental, o nouă puternică declarație de iubire făcută Indiei, țara sa de baștină, prima care interzisese „Versetele satanice”. „Avea bănuiala că romanul va combina cumva povestea unei familii indiene cu istoria andaluză a căderii Granadei, cu ultimul sultan Boabdil părăsind Alhambra înlăcrimat, după cum spusese, plină de dispreț mama lui, <ca o femeie ce bocește după ceva ce n-a putut apăra ca un bărbat>, și privind cum apune soarele peste ultima zi a Spaniei arabe, dar încă nu putea găsi legătura dintre toate astea.”

Se afundă în lucrul la noul roman și încearcă să nu se mai gândească în permanență la situația sa fără ieșire. Însă două evenimente extrem de tragice de la mijlocul anului 1991 îl readuc din nou în centrul atenției. Asasinii musulmani ochiseră două ținte și erau tot mai aproape de ținta principală. Traducătorul italian, Ettore Capriolo, e înjunghiat în propria casă dar până la urmă va supraviețui. Soarta, însă, nu a mai fost la fel de indulgentă cu traducătorul japonez, Hitoshi Igarashi, care e găsit mort în liftul unei companii japoneze. Peste doi ani va fi împușcat și editorul său norvegian, William Nygaard, dar și acesta reușește în mod miraculos să supraviețuiască. Toate aceste evenimente îngrozitoare îl determină pe Salman Rushie să iasă la suprafață, să lupte cu îndârjire pentru libertatea sa și libertatea literaturii și a artelor în general, îl determină să ceară ajutorul celor dispuși să-i asculte povestea și să înțeleagă amploarea pe care terorismul islamic o luase în ultimii ani. Reușește să călătorească în America pentru prima dată de la proclamarea fatwei, unde se va întâlni la Washington cu politicieni și jurnaliști influenți care îi promit sprijinul deplin. Începe să-și facă auzită din nou vocea. Șeful de guvern canadian, Bob Rae, președintele Cehiei, Vaclac Havel, și noul președinte al Statelor Unite, Bill Clinton, sunt toți de partea sa. În Anglia Bono îl invită la un concert U2 în semn de solidaritate. Făcea pași mici dar siguri.

În 1995 apare „Ultimul suspin al Maurului” și pleacă în turneul de promovare a romanului, turneu ce cuprinde țări precum Noua Zeelandă, Australia, America de Sud și Statele Unite ale Americii. Reușește să-și câștige anumite libertăți peste tot în lume, cu excepția țărilor musulmane și a Angliei. Își petrecea vacanțele de vară în America în deplină libertate dar când se întorcea acasă, în Anglia, țară în care trăia de mai bine de 20 de ani, era tratat ca o persoană ce nu are voie să se bucure de niciun fel de libertate. Și-ar fi dorit foarte mult să se mute în America și să se întoarcă la viața sa obișnuită și să lupte fără niciun fel de îngrădire de ordin politic dar Elizabeth refuză categoric să părăsească Marea Britanie. Această încăpățânare a ei de a rămâne cu orice preț în Anglia îi va despărți în cele din urmă.

La începutul lunii mai 1997 Tony Blair devine prim-ministrul Marii Britanii iar Partidul Laburist preia puterea. Tot în aceeași lună au loc alegerile prezidențiale din Iran iar Mohammad Khatami e ales președinte. Însă cel mai important eveniment al acelei luni e reprezentat de nașterea celui de-al doilea său fiu, Milan Luca. La sfârșitul verii anului 1998 termină de scris romanul „Pământul de sub tălpile ei”. Lucrurile încep să meargă din ce în ce mai bine. Ca urmare a întrevederilor și discuțiilor dintre Ministrul de Externe britanic, Robin Cook, și omologul său iranian, Kamal Kharrazi, președintele Iranului declară că nu mai vrea să-l vadă mort pe autorul blestemat dar, în același timp, nu poate ridica fatwa. Era totuși un uriaș pas înainte. În plan personal relația cu soția sa se destramă iar în august 1999 o întâlnește pe Padma Lakshmi, o prezentatoare TV și fotomodel cu 23 de ani mai tânără, stabilită în America. Se îndrăgostesc iar în 2000 își părăsește soția și se mută la New York.

Tot în același an, după ce i se ridică interdicția de a vizita India, începe să scrie un nou roman, „Furie”. „Ideea centrală a cărții era că ajunsese în Manhattan când metropola își închipuia că-și trăiește epoca de aur – <orașul clocotea de bani>, a scris el – și știa că astfel de <momente de vârf> erau întotdeauna de scurtă durată. A hotărât că vrea să-și asume riscul creativ de a surprinde momentul în timp ce îl trăia, de a abandona perspectiva istorică și de a-și băga nasul direct în prezent, de a-l imortaliza pe hârtie cât era încă în desfășurare. S-a gândit că dacă reușea, atunci cititorii contemporani ai cărții, mai ales cei din New York City, vor simți plăcerea recunoașterii, satisfacția de a-și spune <Da, așa e>, iar în viitor cartea va reînvia acel moment pentru cititorii prea tineri ca să-i fi trăit realitatea, care vor spune <Da, așa trebuie să fi fost, așa a fost>.”

Din păcate acest „da, așa trebuie să fi fost, așa a fost” a venit mult mai repede decât și-ar fi putut imagina. Pe 11 septembrie 2001, data oficială a apariției „Furiei” în Statele Unite, două avioane pilotate de teroriști islamici intrau în Turnurile Gemene, omorând mii de oameni nevinovați. New York-ul se schimbase deja pentru totdeauna iar teroriștii săvârșeau cea mai mare atrocitate în numele religiei lor. A fost nevoie de un asemenea masacru pentru ca oamenii din toate colțurile lumii să conștientizeze pericolul înspăimântător care vine din est, pericol despre care el însuși încerca de mai bine de 12 ani să-i prevină.

„Fundamentaliștii încearcă să distrugă mult mai mult decât clădiri. Astfel de oameni sunt împotriva libertății cuvântului, a sistemului politic pluripartit, a votul universal, a guvernului responsabil, a evreilor, a homosexualilor, a drepturilor femeilor, a pluralismului, a secularismului, a fustelor scurte, a dansului, a tăierii bărbii, a teoriei evoluționiste, a sexului… Fundamentalistul crede că noi nu credem în nimic. Concepția sa asupra lumii include doar certitudini absolute, în vreme ce noi suntem scufundați în plăceri sibaritice. Pentru a-i dovedi că se înșală, mai întâi trebuie să știm că se înșală. Trebuie să cădem de acord asupra lucrurilor importante: sărutatul în locuri publice, sandviciurile cu șuncă, dezacordul, ultimul răcnet în modă, literatura, generozitatea, apa, o repartizare mult mai echitabilă a resurselor planetei, filmele, muzica, libertatea gândirii, frumusețea, iubirea. Acestea vor fi armele noastre. Nu prin război îi vom înfrânge, ci prin felul neînfricat în care ne hotărâm să trăim. Cum să înfrângem terorismul? Să nu fim terorizați! Să nu lăsăm frica să ne dirijeze viața. Chiar dacă ne e frică.”

Salman Rushdie tocmai devenise, din nou, un om liber dar lupta împotriva teroriștilor abia acum începea cu adevărat.

Photo source: corbisimages, thehindu

One Response to Joseph Anton. Memorii
  1. marix

    …am aflat acum si de ce iti plac atat de mult cartile lui Salman Rushdie…articolul este o apoteoza adusa acestui deosebit scriitor…ai incercat sa iei legatura cu el in vreun fel?Te-ai gandit vreodata la acest lucru?Ar fi magulitor atat pentru tine cat si pentru el caci ceea ce ai scris arata atat evolutia lui in cariera si nu numai cat si evolutia ta ca cititor… https://twitter.com/SalmanRushdie Aaa…un detaliu: este nascut in zodia gemeni.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Please enter your name, email and a comment.