Jocul îngerului

„Jocul îngerului” este unul dintre romanele mele preferate și mă gândeam de foarte mult timp să scriu un articol aici pe blog despre el. Romanul lui Carlos Ruiz Zafon se adresează, în primul rând, celor care iubesc poveștile, cărțile, literele, misterele și poate, mai presus de toate acestea, celor care iubesc Barcelona căci autorul crează pentru fiecare casă și colț de stradă o poveste de o vrajă aparte, prin intermediul căreia cititorul simte că știe fiecare cotlon și fiecare străduță a orașului chiar înainte de a-l fi vizitat.

Povestea începe într-o zi friguroasă din luna decembrie a anului 1917 când unui copil de numai 17 ani i se oferă șansa de a scrie săptămânal o poveste pe ultima pagină a ziarului „La Voz de la Industria”. David Martin era un copil sărac, îndrăgostit de literatură și cărți, al cărui tată a luptat în războiul din Filipine și a cărui mamă i-a părăsit în căutarea unui trai mai bun. Tatăl său nu știa să scrie sau să citească, drept urmare ura cărțile. Cu toate acestea, locul preferat al lui David din tot orașul era librăria „Sempere și Fiii” iar de Crăciun primește din partea librarului prima sa carte, „Marile speranțe” de Charles Dickens, pentru care se va lupta cu tatăl său ca s-o salveze. Acesta lucra ca paznic de noapte la ziarul „La Voz de la Industria” iar într-una din nopți e împușcat chiar sub ochii fiului său de către 3 ucigași plătiți. David rămâne în grija celui care va deveni protectorul său, don Pedro Vidal.

„Purtând întotdeauna costume impecabile de mătase și pantofi italieni strălucitori, Vidal avea trăsăturile și mutra unui june prim de matineu, cu părul său blond întotdeauna bine pieptănat, cu mustața lui dreaptă, subțire și îngustă și cu zâmbetul facil și generos al cuiva care se simte bine în pielea lui și în lume. Se trăgea dintr-o dinastie de indieni care făcuseră avere în America, prin comerțul cu zahăr, și care, la întoarcere, își înfipseseră dinții în suculenta felie a electrificării orașului. Taică-su, patriarhul familiei, era unul dintre acționarii majoritari ai ziarului, iar don Pedro folosea redacția ca pe un teren de joacă, unde să-și omoare plictiseala de a nu fi nevoit să muncească nici măcar o zi, în toată viața lui.”

La scurt timp după ce primește oferta de a scrie pentru ziar, poveștile lui David se bucură de un succes fulminant iar romanul în foileton „Misterele Barcelonei” e citit de un număr tot mai mare de oameni. Însă faptul că cititorii lecturau cu aviditate și că apreciau acele povești mult mai mult decât orice alt conținut publicat în ziar în ultimii 20 de ani a atras după sine invidia și în cele din urmă, ura colegilor de la ziar iar după numai un an, David a fost nevoit să părăsească redacția. Cu foarte puțin timp înainte de acest eveniment, David primește prima scrisoare de la un editor misterios, Andreas Corelli. Plicul în care se afla scrisoarea era închis cu un sigiliu de ceară roșie pe care se deslușea silueta unui înger cu brațele deschise. Andreas Corelli deținea editura „Editions de la Lumiere” din bulevardul St.-Germain, 69, Paris, citise „Misterele Barcelonei” și se declara un mare admirator al lui David. ”Dragă David, viața e făcută din mari speranțe. Când vei fi pregătit să ți le preschimbi pe ale dumitale în realitate, ia legătura cu mine. Eu te voi aștepta.”

David părăsește ziarul ”La Voz de la Industria” deznădăjduit, debusolat, simțindu-se trădat și abandonat în mijlocul vacarmului acelei tenebroase Barcelone de la începutul secolului XX.

„Erau ani când, pe străzile Barcelonei, sângele și violența începeau să facă parte din viața din fiecare zi. Zile cu manifeste și cu bombe care lăsau în urmă bucăți de trupuri tremurând și fumegând pe străzile din Raval, cu bande de figuri negre ce străbăteau prin noapte făcând vărsare de sânge, cu procesiuni și defilări de sfinți și generali ce miroseau a moarte și a înșelăciune , cu discursuri incendiare unde toți mințeau și unde toți aveau dreptate. Mânia și ura care peste un număr de ani aveau să-i determine pe unii și pe alții să se ucidă în numele unor lozinci mărețe și a unor zdrențe colorate începeau deja să poată fi degustate în aerul otrăvit. Ceața permanentă a fabricilor șerpuia peste oraș și îi masca bulevardele pietruite și brăzdate de tramvaie și trăsuri. Noaptea îi aparținea luminii de gaz, întunericului de pe străduțe, sfâșiat de scânteierile împușcăturilor și de dâra albastră a prafului de pușcă ars. Erau ani în care se creștea în grabă, iar spre sfârșitul copilăriei, mulți puștani aveau deja priviri de oameni bătrâni.”

În disperare de cauză, David decide să-i ceară ajutorul binefăcătorului său, Pedro Vidal, care îl pune în legătură cu doi asociați care tocmai deschiseseră o nouă editură. Astfel semnează un contract prin care se angajează să scrie o serie de romane de aventură („Orașul blestemaților”) sub pseudonimul Ignatius B. Samson. În urma acestui contract, încheiat cu editorii Barrido și Escobillas, David urma să primească mai mulți bani decât și-ar fi putut imagina că ar putea primi un scriitor dintre cei mai talentați. Primul lucru pe care-l face cu banii este să închirieze pe 10 ani o casă veche, colosală, abandonată, de care era obsedat încă din anii copilăriei – casa cu turn – pe care o renovează și în care se mută încă din prima seară. Din acel moment începe să lucreze asiduu, nestingherit de trecerea timpului.

„Lunile se scurgeau ca prin ceață, fără ca măcar să bag de seamă. Trăiam pe timp de noapte, scriind de la lăsatul serii până în zori și dormind în timpul zilei. Barrido și Escobillas nu mai încetau să se felicite pentru succesul repurtat de <Orașul blestemaților>, iar când mă vedeau în pragul colapsului mă asigurau că, după încă două romane, îmi vor acorda un an sabatic, să mă odihnesc și să mă îndeletnicesc cu scrierea unei opere personale, pe care o vor publica cu surle și trâmbițe, cu numele meu adevărat scris pe copertă cu litere de-o șchiopă. Întotdeauna mai era nevoie doar de încă două romane. Înțepăturile, durerile de cap și amețelile deveneau tot mai frecvente și mai intense, însă le puneam pe seama oboselii și le înăbușeam cu noi injecții de cafeină, cu țigări și cu niște pilule de codeină și de Dumnezeu mai știe ce, de care făceam rost pe sub mână de la un farmacist din strada Argenteria și care aveau gust de praf de pușcă.”

Într-una din seri, Pedro Vidal îi organiză o petrecere acasă la el, la Vila Helius, un căsoi modernist, monumental cu 3 etaje și un turn, cu ocazia împlinirii vârstei de 28 de ani. Așadar se scurseseră 8 ani de când David locuia în casa cu turn și scria acele povești care nu-i purtau numele. 8 ani care trecuseră, parcă, într-o clipită. David era îndrăgostit de o veșnicie de fiica șoferului, Cristina care devenise de câteva luni secretara lui Pedro Vidal. Cei doi se hotărăsc să-l ajute pe Vidal (fără știrea acestuia) să termine cartea la care visa de ani de zile și de a cărei poveste era întotdeauna decepționat. Foarte curând, însă, David leșină în fața unui tramvai și ajunge, în mod misterios, în Clădirea Rezervorului de Apă. Pe acoperiș îl va întâlni pentru prima dată pe Andreas Corelli. „Străinul se așeză lângă mine. Era îmbracat într-un costum din trei piese închis la culoare, de o croială superioară și împodobit cu o mică broșă argintie pe reverul hainei, un înger cu aripile deschise care mi s-a părut ciudat de familiar. Mi-am dat seama că prezența unui domn gătit atât de impecabil pe terasa aceea era ceva oarecum neobișnuit.” Corelli îi cere să lucreze pentru el.

A doua zi David consultă un medic și află că mai are de trăit mai puțin de un an. Apropierea iminentă a morții îl determină să scrie prima și ultima carte care îi va purta numele. Între timp, tatăl Cristinei moare într-un sanatoriu din Puigcerda iar aceasta petrece câteva zile în casa lui David, dăruindu-i la plecare un album cu poze. Cei doi observă o fotografie care parcă nu se potrivea cu restul și de care Cristina nu-și amintea absolut nimic, de parcă acel moment n-ar fi existat niciodată. „În poză se vedea o fetiță de opt sau de nouă ani pășind pe o mică platformă din lemn care înainte într-o întindere de mare luminoasă. Mergea de mână cu un adult, un bărbat îmbrăcat într-un costum alb pe care cadrul nu-l cuprindea în întregime. La capătul platformei se putea zări o mică barcă cu pânze și un orizont infinit în care soarele apunea. Fetița, care era cu spatele, era Cristina.”

Câteva luni mai târziu apar, simultan, cele două romane: cel al lui Pedro Vidal (scris de David), „Casa Cenușii”, care se va bucura de un succes răsunător și cel al lui David, „Pașii Cerului”, ignorat total de publicul larg „grație” multiplelor acțiuni de sabotare ale celor 2 editori cu care David semnase un contract de exclusivitate în urmă cu 9 ani. Ziua de vineri, 13 iulie 1929, îl va schimba, însă, lui David iremediabil viața. În acea fatidică zi, Cristina se căsătorește cu Pedro Vidal iar David se întâlnește cu Andreas Corelli în casa pe care acesta o închiriase lângă intrarea în parcul Guell. Simțindu-se trădat de toată lumea, singur, muribund și la capătul puterilor David își vinde talentul misteriosului editor în schimbul vieții care îi va permite să scrie în continuare și a sumei de 100.000 de franci.

”-Vreau să-ți aduni tot talentul și să te dedici trup și suflet, ca să lucrezi, un an de zile, la cea mai mare poveste pe care vei fi creat-o vreodată: o religie….Nu te ispitește să creezi o poveste pentru care oamenii să fie în stare să trăiască și să moară, pentru care să fie în stare să ucidă și să se lase uciși, să se jertfească și să se osândească, să-și dea sufletul? Ce provocare mai mare ar putea fi pentru meseria dumitale decât aceea de a crea o poveste atât de puternică încât să treacă dincolo de ficțiune și să se preschimbe în adevăr revelat?”

Aici se sfârșește prima parte a romanului iar din acest punct realitatea devine ficțiune, imposibilul devine posibil, speranța devine credință iar decorurile fantomatice ale Barcelonei vor deveni singura realitate palpabilă de care David se mai poate agăța în lupta sa cu întunericul. Casa cu turn fusese locuită, cu mult timp în urmă, de un avocat răpus de moartea timpurie a fiului său, care hotărăște să-și abandoneze soția și să se retragă din viața socială pentru a scrie o carte cu totul diferită. Diego Marlasca va încerca, cu mulți ani înaintea lui David, să scrie acea religie pentru un editor parizian care îi promite că îi va aduce fiul înapoi. „Lux Aeterna” nu mai apucă să vadă lumina tiparului iar Marlasca este găsit mort în bazinul de pe terasa Clădirii Rezervorului de Apă.

Înarmat cu un curaj nebun și cu presimțirea sumbră că destinele lor se aseamănă izbitor, David pornește pe urmele acestei povești în încercarea disperată de a afla ce se întâmplase cu adevărat în decursul celor 12 luni, cât timp Diego Marlasca își trăise blestemul în casa cu turn. Ceea ce va descoperi depășește cu mult limitele înțelegerii umane iar în mijlocul tuturor aceste evenimente, David pare a fi prins într-un labirint demonic fără ieșire, într-un puzzle imposibil de recompus, ale cărui piese sunt manevrate cu dibăcie și cruzime de către Andreas Corelli.

Cu toate acestea, nu se oprește din scris. Cartea cu care plătise, fără să știe, prețul tinereții veșnice, începe să prindă contur iar povestea care răzbate din paginile sale devine tot mai obsedantă cu cât se apropie de final. Cristina se întoarce la el și hotărăsc împreună să fugă, să lase în urmă acea Barcelonă fantasmagorică dar mai ales să abandoneze manuscrisul promis lui Andreas Corelli. Cu doar câteva ore înainte să ia trenul spre Paris și să se salveze, Cristina dispare fără urmă iar Andreas Corelli fixează data predării de către David a manuscrisului în forma sa finală: 23 ianuarie 1930. Între timp David reușește să o găsească pe Cristina internată în sanatoriul din Puigcerda. Nimeni nu știa cum ajunsese acolo și din ce motive își pierduse mințile. Încercările disperate ale lui David de a o salva eșuează iar Cristina moare alunecând în lacul înghețat de lângă sanatoriu.

„Ne mai despărțeau doar câțiva metri când am auzit gheața spărgându-se și cedându-i sub picioare. Niște fălci negre s-au căscat sub ea și au înghițit-o, ca un puț de smoală. De cum s-a făcut nevăzută dedesubt, plăcile de gheață s-au reunit, pecetluind deschiderea prin care Cristina se prăbușise. Trupul ei lunecă vreo doi metri pe sub întinderea de gheață, împins de curent. Am izbutit să mă târăsc până unde rămăsese prinsă și am izbit în gheață din răsputeri. Cristina, cu ochii deschiși și cu părul unduind în curent, mă privea de pe partea cealaltă a întinderii transparente. Am izbit până când mi-am sfărâmat mâinile – zadarnic. Cristina nu și-a desprins ochii dintr-ai mei. A pus mâna pe gheață și a zâmbit. Ultimele bule de aer i se desprindeau de pe buze și pupilele i se dilatau pentru ultima oară. O secundă mai târziu, încet, începu să se scufunde pentru totdeauna în beznă.”

David se întoarce orbit de durere și de furie în orașul despre care Corelli spunea la un moment dat: „vizitatorii ocazionali cred cu naivitate că în acest oraș e mereu soare și cald…Însă eu spun că, mai devreme sau mai târziu, Barcelonei i se oglindește pe cer sufletul ei vechi, tulbure și întunecat.” Tot mai convins de faptul că blestemul abătut asupra lui Diego Marlasca îl pândește și pe el, așteptându-l la fiecare colț de stradă, cu dinții ascuțiți, gata în orice moment să-l înșface în ghiarele sale și să-l devoreze până la ultima suflare, David îngroapă manuscrisul în Cimitirul Cărților Uitate și reușește, după o serie de conflicte supranaturale, să evadeze din acel oraș și să se piardă în lumea largă, crezând orbește că astfel va putea scăpa pentru totdeauna de Andreas Corelli.

15 ani mai târziu, timp în care a schimbat o sută de nume și tot atâtea meserii, a fugit de propria sa umbră pe străzile unor orașe infinite și nu a permis nimănui să-l cunoască îndeajuns încât să se întrebe de ce nu îmbătrânea niciodată, de ce nu-i apăreau riduri pe față și de ce imaginea sa din oglindă nu se schimbase cu nimic din noaptea în care părăsise Barcelona, David a hotărât să se oprească în loc. A cumpărat o colibă veche pe malul oceanului, de la fereastra căreia se putea vedea o mică platformă din lemn care înainta în mare și s-a reapucat de scris, de zămislirea acestei povești a cărei protagonist fusese și încă mai era, convins fiind că își recăpătase liniștea și libertatea. Cât de mult se înșela.

„I-am simțit prezența în briza dimineții, dar n-am mai vrut și nici n-am mai putut să fug. S-a întâmplat într-o după-amiază, când mă așezasem să scriu în dreptul ferestrei, în timp ce așteptam ca soarele să coboare dincolo de zare. Am auzit pașii pe scândurile platformei și l-am văzut. Patronul, îmbrăcat în alb, pășea agale pe platformă și ducea de mână o fetiță de vreo șapte sau opt ani. Am recunoscut imaginea imediat, acea veche fotografie pe care Cristina o ținuse toată viața ei ca pe o comoară, fără să știe de unde provenea ……………………………………………………………………………………………………………………….

-Am hotărât să-ți înapoiez ceea ce ai iubit cel mai mult iar eu ți-am răpit. Am hotărât că, măcar o dată, vei umbla dumneata în locul meu și vei simți ce simt eu, că nu vei îmbătrâni nici măcar o zi și o vei vedea pe Cristina crescând, că te vei îndrăgosti de ea încă o dată, că o vei vedea îmbătrânind lângă dumneata și că într-o zi o vei vedea murind în brațele dumitale. Asta e binecuvântarea și blestemul meu.”

„Jocul îngerului” este un roman labirintic care te ține în suspans până la ultima filă. Poate chiar și dincolo de ea. Departe de a fi doar un thriller detectivistic, „Jocul îngerului” e un roman închinat iubirii, prieteniei, pasiunii, credinței, misterului și nu în ultimul rând, marilor speranțe iar jocul pe care Corelli îl crează pentru David se extinde cu repeziciune și în afara cărții. Cititorul devine astfel din simplu observator, participant activ, cel mai bun prieten al personajului principal, locuitor al unuia dintre cele mai frumoase orașe din lume și supraviețuitor al unor vremuri întunecate, nesigure care pregătesc terenul și decorul Războiului Civil și al regimului dictatorial de extremă dreapta instaurat de falangiști și de generalul Franco.

P.S.: http://www.carlosruizzafon.co.uk/angel-music.html (coloana sonoră este superbă)

 

4 Responses to Jocul îngerului
  1. andreea

    Mi-a placut foarte mult cartea! Merita citita.

  2. jokeru28

    chiar e captivanta din relatarea ta excelenta!!!!

    din toata povestea,acum dupa ce am terminat de citit articolul tau,am o singura nedumerire,curiozitate: la un moment dat David afla ca mai are de trait doar un an,dar de fapt trec peste 15 ani…. pana la urma despre ce a fost vorba cand i -a prezis ca mai are un an de trait?!

  3. Raluca

    David se afla ca mai are de trait doar un an, inainte de a-si vinde talentul editorului Andreas Corelli. Exista o asociere aici cu istoria lui Faust (batranul care-si vinde sufletul diavolului pentru a-si recastiga tineretea si a-si putea trai iubirea). Din momentul in care se hotaraste sa scrie acea noua religie pentru Andreas Corelli, David nu va mai imbatrani nici macar o zi. Viata in schimbul sperantei de a scrie in continuare, vesnic.

  4. jokeru28

    interesant,dar totusi cam ireal

Leave a Reply

Your email address will not be published. Please enter your name, email and a comment.