Cel care mă așteaptă

Romanul „Cel care mă așteaptă” mi-a plăcut mult, atât de mult încât l-am citit cap-coadă în doar două zile, iar asta în condițiile în care firul narativ se dezvoltă pe parcursul a peste 350 de pagini. Acțiunea se petrece în Iranul anilor ’60-’70-’80, o perioadă de o importanță crucială în care Islamul avea să capete o nouă dimensiune și avea să schimbe fața întregii lumi. Ne întâlnim din nou cu ayatollahul Ruhollah Khomeini, cel care a emis fatwa împotriva scriitorului Salman Rushdie, dar mai presus de toate ajungem, prin intermediul protagonistei romanului, să cunoaștem și să înțelegem destinele femeilor înlănțuite de tradiție care au puterea și curajul de a lupta chiar cu prețul vieții pentru ceea ce li se cuvine.

Am mai spus aici pe blog și voi relua cu această ocazie faptul că întotdeauna am căutat să citesc acele cărți care, pe lângă povestea centrală, mai mult sau mai puțin fictivă, dezbat și teme istorice și politice, te motivează să cauți informații suplimentare în afara romanului propriu-zis, reușesc să te teleporteze într-o anumită perioadă de timp și să zugrăvească minuțios anumite contexte politice și sociale. Am căutat să citesc acele cărți care, după ce ai dat ultima filă, te fac să te simți mai bogat atât pe plan intelectual, cât și spiritual iar „Cel care mă așteaptă” este cu siguranță una dintre ele. Tocmai de aceea, pentru a o înțelege mai bine, vă propun o scurtă incursiune în istoria Iranului.

În anul 1941 Reza Khan, primul Șah al Iranului, este forțat de către Marea Britanie și Rusia să abdice în favoarea fiului său, Reza Pahlavi, din cauza legăturilor tot mai strânse pe care le stabilise cu Germania. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial Pahlavi începe să favorizeze Marea Britanie și America în ceea ce privește resursele de petrol iar guvernarea sa devine coruptă și represivă, SAVAK-ul (poliția secretă) arestându-i și torturându-i pe opozanții politici, formați în mare parte din tradiționaliști, naționaliști și marxiști. În 1963 intră în scenă ayatollahul Ruhollah Khomeini care denunță guvernul Șahului și Statele Unite ale Americii și este trimis în exil timp de 14 ani. În toată această perioadă, dar mai ales la mijlocul anilor ’70, un număr tot mai mare de iranieni s-a ridicat împotriva Șahului, toate aceste răzvrătiri culminând cu „Revoluția Islamică” din ianuarie 1979, în urma căreia Șahul a fost obligat să părăsească țara iar mulți dintre deținuții politici au fost eliberați. Pe 1 februarie 1979 Khomeini se întoarce din exil, dizolvă monarhia, instaurează „Republica Islamică” și se autoproclamă „Liderul suprem”.

Adevărata teroare și atrocitățile de neimaginat abia acum aveau să înceapă. Odată ajuns la putere, Khomeini se întoarce împotriva propriului său popor, pedepsindu-i pe toți cei care nu împărtășeau aceleași credințe și viziuni politice cu el, taie din rădăcină orice tentativă a Orientului Mijlociu de a pași în lumea modernă și transformă Islamul în cel mai fundamentalist și de temut dușman al Occidentului. La scurt timp după instaurarea „Republicii Islamice”, tradiționaliștii islamici îi trădează pe liberalii pro-occidentali și pe marxiștii care îi ajutaseră să-l alunge pe Șah, zeci de mii fiind executați fără vreun motiv anume.

În toată această perioadă de timp Saddam Hussein, dorind să profite de slăbiciunea armatei iraniene și de relațiile din ce în ce mai încordate dintre Iran și America + Europa de Vest, decide să invadeze Iranul pe 22 septembrie 1980, scopul principal fiind câștigarea unor teritorii cu acces la Golful Persic. Războiul Irano-Irakian (1980-1988) ar fi putut dura doar doi ani (din cauza rezistenței înverșunate a iranienilor și a slăbiciunilor militare ale irakienilor Iranul câștigă în 1982 războiul) dar setea de răzbunare și refuzul lui Khomeini de accepta armistițiul oferit de Irak au dus la prelungirea războiului cu încă șase ani și la moartea a peste 95.000 de tineri soldați iranieni. Khomeini s-a dovedit a fi astfel cel mai de temut dușman al propriului său popor și totodată cel care a forțat întregul Orient Mijlociu să facă mulți pași înapoi.

Toate evenimentele descrise mai sus au o legătură directă și vitală cu povestea protagonistei romanului ”Cel care mă așteaptă” . Pe fundalul tuturor acestor dezbinări și intrigi politice, atrocități și cruzimi fără margini, autoarea Parinoush Saniee zugrăvește, cum nu se poate mai concis, portretul femeilor iraniene aflate într-o permanentă luptă cu familiile lor tiranice și agresive, cu normele absurde și deosebit de severe ale societății din care fac parte și nu în ultimul rând cu spaima permanentă a conflictelor politice iminente.

La 16 ani Masumeh se îndrăgostește de un tânăr pe nume Saeid. Farmacia în care lucra acesta se afla în drumul ei spre școală iar cei doi se vedeau, inevitabil, în fiecare zi. Deși relația lor este inocentă (cei doi abia dacă ajung să schimbe câteva cuvinte), iubirea îi este descoperită de către familie și este obligată să se mărite cu un necunoscut.

Din fericire Hamid, soțul ei, era un bărbat frumos și cult care o încurajează să își termine studiile și să adopte câte puțin din comportamentul și aspirațiile femeilor occidentale. Hamid însă lipsea mult de acasă iar cercul său de prieteni îi era aproape necunoscut soției sale. După un timp Masumeh descoperă că Hamid făcea de fapt parte dintr-o organizație care își dorea înlăturarea de la putere a Șahului. Era marxist iar tumultoșii ani ’70 vor determina SAVAK-ul să-i spioneze și să le pună în pericol libertatea. Curând după nașterea celui de-al doilea fiul al lor, Hamid ajunge la închisoare în calitate de deținut politic. Pentru a-și întreține copii Masumeh este nevoită să renunțe la studii și își găsește un post de dactilografă demonstrând tuturor dar mai ales familiei sale, care nu crezuse niciodată în ea, că se poate descurca și singură.

Clipa pe care toți iranienii păreau s-o aștepte cu sufletul la gură de ani buni sosește în cele din urmă: „Revoluția Iraniană” triumfă iar Șahul este forțat să părăsească țara. Deținuții politici sunt eliberați iar pe străzile Teheranului plutește în aer dulcele iz al libertății. Hamid se întoarce acasă după aproape doi ani de încarcerare iar Masumeh îl ajută să-și revină fizic și psihic, rămâne din nou însărcinată cu o fetiță și i se pare care toate greutățile au trecut.

„În acele zile trăiam ca niște învingători și savuram gustul libertății. Circulau liber cărți, manifeste, reviste care până cu puțin timp în urmă fuseseră interzise. Se vorbea în public despre orice, fără temeri: SAVAK nu mai speria pe nimeni. Dar toți acei ani de opresiune și de tăcere forțată nu ne îngăduiseră să învățăm să folosim libertatea în mod corect și conștient. Nu eram capabili să ascultăm opinii diferite de-ale noastre, nu toleram idealuri diferite de-ale noastre: așa încât, luna de miere a revoluției a durat mai puțin de o lună și sfârșitul ei ne-a prins nepregătiți. Diferitele idealuri și pozițiile opuse, care până în acel moment făcuseră front comun împotriva unui singur dușman, nu mai aveau motiv să rămână unite și diferențele s-au arătat, zi după zi, mai profunde, până s-a ajuns la conflict, iar tovarășii de până atunci au devenit noii dușmani, ai poporului, ai țării sau ai regiunii. Se formau noi partide și toți se luptau între ei.”

Într-adevăr sentimentul de libertate nu a durat mai mult de o lună căci pe 1 februarie Khomeini se întoarce din exil, întâmpinat fiind la Teheran de milioane de simpatizanți iar susținătorii lui se întorc împotriva liberalilor și a marxiștilor. Hamid e din nou trimis după gratii iar, la scurt timp, asasinat. Masumeh încearcă din nou să o ia de la capăt și să le ofere celor trei copii ai săi o educație din care înverșunările de ordin politic să lipsească cu desăvârșire.

Războiul Irano-Irakian începe, se dezvoltă și trece lăsând în urma sa opt ani de teroare și sute de mii de victime nevinovate. Copii lui Masumeh cresc, studiază și se căsătoresc iar când totul părea că intrase pe un făgaș normal, viața îi mai rezervă o nouă și ultimă surpriză lui Masumeh: i-l scoate din nou în cale pe Saeid. Finalul este unul neașteptat și abrupt iar protagonista pierde cea mai grea luptă a vieții sale, lupta cu firea capricioasă și egoistă a propriilor săi copii.

„Adesea mă întreb ce mi se cuvine cu adevărat și dacă am avut vreodată ceva care să-mi fie destinat mie sau dacă, dimpotrivă, n-am făcut decât să particip, să fiu victima destinului pe care l-au avut bărbații din viața mea, a idealurilor și obiectivelor lor. Fusesem sacrificată pentru onoarea tatălui meu și a fraților mei, plătisem pentru idealurile soțului meu și a alegerilor lui de erou și, de asemenea, pentru datoriile față de țară ale copiilor mei. Dar eu cine eram? Soția unui criminal, a unui trădător al țării sale sau a unui activist care luptă pentru libertate? Mama unui mujahedin? Sau mama disperată a unui soldat, luat prizonier și apoi eliberat? De câte ori, în viața mea, reușisem să mă ridic de jos și fusesem doborâtă din nou la pământ și zdrobită, știind că n-am meritat-o niciodată? Nu fusesem niciodată lăudată și aclamată pentru însușirile mele și forța mea, ci pentru cele ale bărbaților mei și, la fel, reproșurile și acuzațiile nu depinseseră de mine și de greșelile mele, ci de cele presupuse ale soțului și fiilor mei. Era ca și cum eu n-aș exista, ca și cum n-aș avea nici un drept. Când trăisem și muncisem pentru mine însămi? Când avusesem dreptul să decid? Când fusesem întrebată ce îmi doream cu adevărat?”

 

2 Responses to Cel care mă așteaptă
  1. mirela

    Imi place faptul ca recenziile tale sunt bine documentate si detaliate.

  2. Diana D

    In urma recenziei tale am citit acaesta carte… nu pot spune chiar “citit”, a fost mai mult de atat 🙂 … am savurat-o ca pe cea mai dulce prajitura! Impactul a fost placut, avand in vedere ca aceasta lume ma fascineaza… Multumes! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Please enter your name, email and a comment.